Ipocritul
Ce-l costă pe om să interacţioneze sincer şi necondiţionat cu cei din jur? De ce el transformă într-un mod de viaţă prostul (sau nobilul, depinde deja de punctul de vedere) obicei de a minţi şi a profită, cu şi fără ocazie? Cât de aparente, instabile, ieftine şi de scurtă durată sunt avantajele obţinute prin intermediul falsităţii…Şi cât de ridicol este cel, care după ce a scuipat în sufletul altora, se crede ingenios şi perspicace…
Mare canalie trebuie să mai fie omul, dacă imediat, după ce a diseminat zâmbete, cuvinte frumoase şi îmbrăţişări calde, (atât de iscusit încât la prima vedere nu lasă loc de dubii) se apucă să-i „devoreze” pe cei care au constituit subiectul consideraţiunii lor, evident, false. În aparenţă nu ai ce să le reproşezi acestor indivizi, poate cu excepţia faptului că sunt exagerat de amabili. Ei zâmbesc mereu, te copleşesc cu complimente şi par mereu preocupaţi de existenţa ta.
Şi totuşi, ipocriţii merită să fie apreciaţi pentru talentul de a induce în eroare şi a-şi camufla slăbiciunea, superficialitatea şi goliciunea sufletului. Făţarnicii sunt oamenii slabi şi complexaţi. Un om puternic şi bogat spiritual nu va ezita niciodată să spună lucrurilor pe nume, indiferent de conţinut, exact ceea ce evită să întreprindă prefăcutul. Şi dacă primul ştie să-i aprecieze pe alţii, în conivenţă cu meritele şi calităţile lor, şi să-şi recunoască greşelile, atunci al doilea nu face decât să se „edifice” pe sine şi să blasfemeze întregul univers.
Cel mai amuzant este faptul că făţarnicul, frecvent, este un personaj care împărtăşeşte, cel puţin la nivel teoretic, credinţa creştină. Acest om merge la biserica, se spovedeşte, plăteşte slujbe pentru sănatatea sa, iar concomitent, îi repudiază pe incomozi, ţese intrigi, colportează zvonuri, spune cu seninătate minciuni, profită şi batjocoreşte. El nu are nimic mai sfânt decât propriul interes. Iar ca să-şi camufleze pornirile meschine recurge la falsitate, o trăsătură fundamentală a personalităţii sale.
Naivitatea sa rezidă în incapacitatea de a realiza momentul în care ipocrizia îi este detectată. Prefăcutul cu adevărat crede că toţi sunt proşti în jurul său, şi că „inteligenţa” îi permite să jongleze cu sentimentele oricui. E o percepţie greşită Falsitatea este aşa o însuşire pe care nu o poţi ascunde mult timp.
Pentru oamenii bogaţi spiritual, o abordare din această perspectivă este un afront netolerabil. Şi tocmai ei reprezintă subiectul preocupării ipocritului. Cu el se luptă cel mai mult falsul. Pentru că un asemenea om este un obstacol în calea ascensiunii sale, şi evident, în lipsa unor calităţi autentice (nu de aparenţă şi ordinare) unica posibilitate este să-l înlăture din raza sa de acţiune.
Pe termen de scurtă durată el va reuşi această performanţă, însă în contextul unei perspective mai îndepărtate, posibilităţile sale sunt destul de nesigure. În primul rând pentru că va fi respins în mediul în care se va afla, mai ales dacă acolo el nu va fi unicul ipocrit (nici falşilor nu le plac falşii). În plus, ipocritul, la rândul său, la fel este folosit ( de acei pe care încearcă în mod insistent să-i „cucerească” cu „încrederea” şi „sinceritatea” sa) şi este abandonat chiar în ziua în care nu mai reprezintă interes (o asemenea zi vine întotdeauna, fără excepţie), sau graţie efortului unui specimen din aceeaşi tagmă, doar că mai fresh şi mai ingenios (nici el nu întârzie să apară).
E uşor să te ridici folosindu-te de spatele altuia, infectând cu „venin” totul în jur – unicul „decalog” pe care falşii îl respectă cu sfinţenie. Dar ce păcat totuşi că nu conştientizează (sau ignoră conştient pericolul) că un asemenea urcuş anticipă o prăbuşire dureroasă şi iremediabilă. Evident, ei cred că succesele obţinute în perioada exploatării din plin a falsităţii lor vor fi suficiente pentru a evita o eventuală prăbuşire, sau, în cel mai rău caz, pentru a se remedia în caz de „accident”.
Se poate ridica uşor omul bogat spiritual. Calităţile lui îi va suscita suficientă putere pentru a se scutura de noroi şi a o lua de la capăt, cu mai mult curaj şi pasiune. Mai mult decât atât, în momentul căderii, va putea miza pe cel puţin un braţ de încredere, pentru că alături de un asemenea om va fi mereu cineva care îl va aprecia sincer şi necondiţionat.
Ipocritul însă va rămâne singur, faţă în faţă cu falsitatea sa, despuiat sufleteşte şi slăbit de propria nimicnicie. Omul primeşte mereu ce oferă, e o lege a Universului ce nu poate fi înfruntată, oricât de falşi sau ingenioşi am fi. Succesul şi banii sunt ca o pantă supusă unui proces de eroziune. Iar asta înseamnă că nu poţi să-ţi permiţi orice fără să manifeşti prudenţă, sau să-ţi asumi responsabilităţi şi riscuri.
Feriţi-vă de oamenii care vă copleşesc cu amabilitate şi atenţie la prima vedere...Este doar o cursa... Acestea sunt specimene frustrate şi lipsite de conţinut. Tocmai de aici şi necesitatea de a se da ceea ce nu sunt. Ei au nevoie de victime pentru a se simţi importanţi. În lipsa lor se simt infami. Oamenii cu adevărat deosebiţi, care au ce oferi celor din jur, vor fi mereu ei înşişi...cu calităţile şi toanele lor. Pentru că ei nu au ce ascunde...Pentru ei este importantă corectitudinea şi naturaleţea în interacţiunea cu cei din jur, şi nicidecum, reacţia unora sau altora faţă de ţinuta şi abordarea lor.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu