E gândul vechi şi doarme la capăt de destin…
În van adun în mine crâmpeie de speranţă:
nu mai găsesc nici sens, nici multă cutezanţă,
în încercarea laşă de care mă anin.
În laţ de orizonturi îmi văd robita viaţă,
învinsă de-aşteptarea ispitelor din taine…
Mai bate ceas de vrajă, dar mă trezesc în haine,
umblând pe străzi dosite, distins ca o paiaţă…
E gândul vechi iar trupul acuma nici nu ştiu
purtat spre amăgire câte legende poartă…
Mă simt ca şi un mort ce-o vreme încă-i viu,
căci pe măsură, totuşi, nu şi-a găsit o soartă.
Sunt taine depărtate, cu rădăcini în ceruri,
dar pân’ la ceruri nimeni sufletul nu-şi poartă…
Între Pământ şi Boltă viaţa noastră-i spartă,
iar când te-nalţi prea mult, e semnul că te nărui…
Gândul vechi îmi poartă penumbrele culcate.
Afară cade noaptea şi-mi pare că vin ploi.
Aştept cu nerăbdare Procesul de Apoi,
să văd măcar atuncea mistere dezlegate…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu