Anna Ahmatova

 

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Nici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori; o dată

Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ți-e aer soarele, și mie luna,

Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată ...(1913)

Traducere de Madeleine Fortunescu

Anna Andreevna Ahmatova-Gorenko (rusă Анна Андреевна Ахматова-Горенко), n. 23 iunie, stil vechi, 11 iunie, 1889, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa - 5 martie 1966, la Domodedovo, lângă Moscova, a fost o poetă rusă.

Anna Ahmatova și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumită "Acmeism". După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de al doilea război mondial și-a reluat activitatea dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. După moartea lui Stalin, în 1956 a fost reabilitată și Anna Ahmatova a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.

În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit.

În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.

A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.

Anna Ahmatova a murit în 1966.

Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani

Versuri

1912 Seara

1914 Mătănii

1917 Stolul alb

1921 Pătlagina

1922 Anno Domini MCMXXI

1940 Din șase cărți

1943 Versuri alese

1946 Versuri alese 

1958 Poezii

1961 Poezii 1901-1960), 1961

1963 Recviem publicat în străinătate, la München

1965 Scurgerea timpului

Proză

1977 Сuvinte despre Pușkin

Pușkin și copiii

Totul a fost în puterea sa

Cuvinte espre Dante

Amintiri despre Aleksandr Blok

1967 Amedeo Modigliani

Mihail Lozinski

Din amintiri despre Mandelștam

Pe scurt despre sine

Coliba

Casa Șuhardina

Slepniovo

Orașul

Iar despre oraș

Scânteia locomotivei

Mestecenii

Am și uitat cum se zâmbește,

De ger, mi-s buzele de iască.

Murit-a încă o nădejde,

Un cântec nou o să se nască.

Un cântec care, fără voie,

Îmi va porni spre judecată...

Iubirea, însa, n-are voie,

Când știe a cânta, să tacă.

Am și uitat cum se zâmbește...(1915)

Traducere de Madeleine Fortunescu

„Hai, mori cu mine!” toamna-mi spune

Ținându-mi calea sub un tei.

„Ursitele mi-au fost haine,

Și mă-nșelară zi de zi...”

Răspuns-am tristă: „Și pe mine!

Cu tine-odată voi muri”.

Aceasta-i ultima cântare.

Priveam spre casa de cândva -

Gălbuie și nepăsătoare

Lumina-n dormitor ardea.

Cântecul ultimei întâlniri (1911)

Traducere de Madeleine Fortunescu