Într-un text eminescian mai puţin cunoscut se află o informaţie autobiografică importantă. Poetul mărturiseşte aici că scria pe întuneric.
Comentând acest fragment de manuscris publicat pentru prima dată de G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu (III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935), Dimitrie Vatamaniuc afirmă: „Multe versuri şi însemnări din manuscrise sunt aruncate pe hârtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii de dezechilibru intelectual.” (M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977).
Textul pe care îl reproducem mai jos se află în manuscrisul 2278, 14, caiet de format mijlociu (16,4 x 20 cm), datând din epoca ieşeană (1876–1877) şi se referă probabil la perioada studiilor de la Viena. „Unii istorici literari, scrie D. Vatamaniuc, înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la «Iconostas şi Fragmentarium», cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucât titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte”. Se observă şi aici faptul că Eminescu avea o preferinţă aparte pentru cărţi şi manuscrise vechi, era realmente fascinat, zăbovind îndelung la anticari.
Iată textul din manuscrisul 2278, reprodus în ediţia de Opere (vol. citat):
[„Cînd eram încă la Universitate…”]
„Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi se [G. Călinescu citeşte „lumina visele”]. Intram în labirintele acelor curioase poveşti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat… mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuism, era noapte… afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu