Unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, Honoré de Balzac a contribuit decisiv la consacrarea romanului realist în structura și caracteristicile sale generale (întâmplări logice narate cronologic cu personaje coerent creionate de către un observator mereu prezent la locul acțiunii - naratorul omniscient) prin opera sa „La Comédie humaine” („Comedia umană”) - ciclu impresionant de romane și povestiri.
Honoré s-a născut în 20.05.1799 la Tours, tatăl său (provenit dintr-o familie de țărani din sudul Franței) fiind un longeviv lucrător în administrația de stat sub Ludovic al XVI-lea și Napoleon (43 de ani de administrație), iar mama sa fiind fata unei prospere familii de negustori de postavuri din Paris. A avut și o soră, Laure (de Surville, mai târziu) cea care urma să devină primul său biograf.De la 8 la 14 ani a urmat Collège des Oratoriens din Vendôme, iar mai apoi - atunci când, după căderea lui Napoleon, familia s-a mutat de la Tours la Paris - a mai făcut doi ani și s-a angajat ca secretar al unui avocat.
În tot acest timp, sub diferite pseudonime, a avut mai multe încercări literare eșuate (piese de teatru cu subiect tragic, precum „Cromwell” -1819, romane mistice, filosofice, gotice, comice, istorice). Nici în afaceri nu a avut șanse, astfel că în 1928 abia evită falimentul rămânând cu peste 60.000 de franci datorii. Datoriile aveau să-l urmărească în continuare întreaga viață.
În 1929 are primele succese literare cu „Les Chouans” („Șuanii”) - roman istoric despre țăranii bretoni (ce se numeau șuani) care au participat în 1799 la insurecția regalistă în contra Franței revoluționare - și „La Physiologie du mariage” („Fiziologia căsătoriei”) - eseu comic cu accente satirice despre cauzele și leacurile infidelității conjugale. Un an mai târziu apar cele șase povestiri din „Scènes de la vie private” („Scene din viața privată”) - cu accent pe psihologia fetelor aflate în vizorul autorității parentale - care anticipează finele observații asupra oamenilor și societății din scrierile sale ulterioare.
Succesul în lumea pariziană, dar mai ales menținerea și întreținerea lui, ca și setea de sporire a lui îl determină să-și adauge numelui particula nobiliară „de” și să se manifeste în lume exuberant, jovial, robust, avut, deși de felul său era credul, egoist și datornic. Ca să poată face față se punea la masa de scris, cu pana sa de gâscă, între 14 și 16 ore zilnic, bând cafele în neștire și îmbrăcat în deja celebrul halat alb, aproape monahal. Reușitele literare îi aduc succese la femei - pentru el modalitatea cea mai lesne de a se destinde după eforturile creative - astfel că între 1828 și 1834 are o existență tumultoasă și costisitoare de dandy, de om de lume.În 1832 o cunoaște și face pasiune pentru contesa poloneză Éveline Hanska, căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean, experiență pe care o relatează în „Lettres à l'étrangère” („Scrisori către o străină” - 4 vol., 1889 - 1950), sursă de informații despre viața și opera balzaciană. Pentru a-și plăti datoriile și în perspectiva dezideratului de a o lua de soție pe Éveline, între anii 1832 și 1835 a scris peste 20 de lucrări, între care romanele „Le Médecin de campagne” („Medicul de țară” - 1833), „Eugénie Grandet” (1833), „L'Illustre Gaudissart” („Ilustrul Gaudissart” - 1833), „Le Père Goriot” („Moș Goriot” - 1835) și prozele mai scurte „Le Colonel Chambert” („Colonelul Chambert” - 1832), „Le Curé de Tours” („Vicarul din Tours” - 1832), trilogia de povestiri „Histoire des treize” („Istoria celor treisprezece”, 1833 - 1835) și „Gobseck” (1835).
Între anii 1836 și 1839 scrie „Le Cabinet des antiques” (1839), primele două părți ale capodoperei „Illusions perdues” („Iluzii pierdute”, 1837 - 1843), „César Birotteau” (1837) și „La Maison Nucingen” („Banca Nucingen” - 1838).
Între 1832 și 1837 creează, inspirat ca tematică din Rabelais, „Contes drôlatiques” („Povești hazlii”), scrise cu mare vervă și gust pastișând ingenios limba secolului al XVI-lea precum și o serie de romane filosofice, cu teme mistice sau pseudoștiințifice („La Peau de chagrin” - 1831 („Pielea de șagri”), „Le Chef-d'euvre innconu” - 1831 („O capodoperă necunoscută”), „Louis Lambert” - 1834, „La Recherche de l'absolu” - 1834 („Căutarea absolutului”) și „Séraphita”, 1834 - 1835).
În anul 1834 Balzac a dat contur planului de a-și aduna scrierile, deși diferite, într-un tot unitar care să constituie o frescă a societății franceze contemporane lui. Romanele, într-un anume fel grupate, urmau să se integreze în trei mari categorii: „Étude analitiques” („Studii analitice”) despre viața și societatea oamenilor, „Étude philosophiques” („Studii filosofice”) despre cauzele care determină acțiunile oamenilor și „Étude de moeurs” („Studii de moravuri”) care să evidențieze efectele cauzelor și acțiunii oamenilor. La rândul lor aceste categorii aveau a se împărți în câte șase „scènes” (medii) - viața privată, viața provincială, viața în Paris, viața politică, viața militară și viața la țară. Proiectul s-a concretizat în 12 volume (1834 - 1837), care însă nu cuprindeau tot ce scrisese deja Balzac. Intenționa, pentru a conferi ansamblului senzația de unitate și coerență, să creeze un nucleu de personaje („personajele recurente”) la care să poată apela în funcție de cartea pe care urma să o scrie. În 1940, marele proiect a primit un nume, inspirat din Dante, „La Comédie humaine”, iar în 1942 a beneficiat și de o prefață, devenită celebră. Între 1842 și 1848 „Comedia umană” avea apărute 17 volume, între 1869 și 1876 ajunsese la o „ediție definitivă” de 24 de volume cuprinzând aproape 90 de romane și nuvele, având 2.472 de personaje cu nume și încă 566 de personaje fără nume.Ar mai fi de amintit momentele când au fost scrise capodoperele „Une Ténébreuse Affaire” („O afacere tenebroasă” - 1841), „La Rabouilleuse” (Pescuitoarea în apă tulbure, 1841 - 1842), „Ursule Mirouët”, 1841, „Splendeurs et misères des courtisanes" („Strălucirea și suferințele curtezanelor”, 1839 - 1847), „La Cousine Bette” („Verișoara Bette”) și „Le Cousin Pons" (Vărul Pons), ultimele în1847.
S-a sfârșit din viață în 18.08.1850. Efortul său literar prin care intenționa să realizeze o frescă a întregii societăți franceze astfel încât să „intre în competiție cu oficiul stării civile” i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu