„Nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot” – Emil Cioran
„Nimic nou sub Soare...”
„Niciodată să nu spui niciodată...”
Între obiect și subiect, între natură și conștiință raporturile sunt perpetuu univoce din punct de vedere perceptiv: matematic relația se poate exprima ca funcție definită pe domeniul realului cu valori în domeniul conștientului; ontologic, lumea există în măsura în care există și un subiect cunoscător care percepe ca atare existența.
În afara câmpului ei de percepție conștiința operează cu termeni precum „nimic”, „niciodată”, „nicăieri”.
Dogma creștină, afirmând că lumea a fost creată din nimic, confirmă aducerea în conștiență a ceva, nimicul, care preexistă în afara conștiinței. Detașându-se pe sine și ajungând la percepția sine-nonsine (echivalent cu „Eu-altceva”), de fapt conturându-se, conștiința a impus limite de timp și de spațiu care să-i definească cât mai precis arealul. Acesta a fost plasat între două infinituri. Discontinuitatea dintre ele a fost marcată în centrul de simetrie cu simboluri precum „vid”, „zero”.
Egiptenii și grecii antici au trăit obesesia permanentizării și extinderii conștiinței, neantul de dincolo exasperându-i pentru că, râvnindu-l, nu-l puteau accede. Astfel că ei nu-l acceptau pe „zero” ca număr. Indienii antici au făcut-o, mai apoi chinezii și arabii antici l-au răspândit.
Matematica admite toate operațiile cu zero în afara împărțirii la zero. Ea nu îl evidențează doar singular, zero având propriul său spațiu, domeniu sau mulțime: vidul. Aristotel percepea vidul ca ceva care, dacă ar exista, universul ar fi paralizat, inert, existența materială fiind absurdă fără mișcare.
Mai târziu, de prin secolul al XVII-lea, savanții au asociat vidului „eterul”, tot pentru a umple discontnuitățile cunoașterii din limitele conștienței. Și Newton la începutul cercetărilor sale a făcut apel la principiul eterului, ulterior (în „Principia”) excluzând termenul și vorbind despre existența unui principiu subtil abscons propriu corpurilor de mari dimensiuni. Odată cu Enstein eterul dispare ca terminologie științifică, teoria relativității restrânse și generalizate deschizând o altfel de abordare, cea în care spațiul, timpul, mișcarea nu mai sunt valori absolute.
În schimb, vidul a căpătat o însemnătate considerabilă în contemporaneitate. Fizic, la nivel macro și micro cosmic, cu ajutorul vidului se susțin cunoștințele privitoare la particulele elementare, atomice și subatomice precum și teoriile privind dinamicitatea universului, expansiunea și contracția sa.
Percepția „stării de vid”, derivată din principiul (cuantic) incertitudinii, are corespondent în semnificații pentru „nimic”, „niciodată”, „nicăieri”. Acestea ori țin trează conștiința, ori o adorm.
Dar cel mai tare mă tulbură și mă intrigă faptul că totul s-ar sprijini pe nimic și ar conține mult nimic.
A mai fost o problemă și cu „infinitul”!
RăspundețiȘtergereMarii fizicieni ai lumii nu au fost atei, l-au considerat pe Dumnezeu cel mai mare tăinuitor al miracolelor vieții și naturii.
RăspundețiȘtergereJocul cu Iov, jocul negării:
RăspundețiȘtergere1.) NU marii fizicieni ai lumii au fost atei, l-au considerat pe Dumnezeu cel mai mare tăinuitor al miracolelor vieții și naturii.
2.) Marii fizicieni ai lumii au fost atei, NU l-au considerat pe Dumnezeu cel mai mare tăinuitor al miracolelor vieții și naturii.
3.) Marii fizicieni ai lumii au fost atei, NU l-au considerat pe Dumnezeu cel mai mare tăinuitor al miracolelor vieții și naturii.
4.) Marii fizicieni ai lumii au fost atei, l-au considerat pe Dumnezeu NU cel mai mare tăinuitor al miracolelor vieții și naturii.
precum se vede, Negarea face toți banii, restul devine poezie mai apoi.
V-aţi încurcat Maestre, verificaţi vă rog! ~ Cornelius, :)
Ștergere