Fiicele Poppeei (1) Valeriu Gherghel

Jules Joseph Lefebvre (1836–1911)  La jeune rieuse - 1861 Îmi amintesc cît de tare am fost uimit cînd, în Quo vadis (sau în altă carte), autorul descrie la un moment dat obiceiul Poppeei Sabina, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia somptuosu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă. Spera astfel, nefericita, că va amăgi timpul, deşi timpul nu poate fi amăgit cu nici un chip. În pofida acestui postulat sagace (şi tenace), sînt sigur că toate celelalte femei procedau pe atunci la fel. Obiceiul s-a păstrat pînă astăzi neştirbit. Nu cred că greşesc. N-am această meteahnă. Adevăr enunț. Păcatul aparţine cu exclusivitate bărbatului. Numai el pofteşte iluzii, năluciri, perfecţiuni, răpiri, părelnicii, irealităţi, fantasme. Niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce are. Caracterul lui picaresc a stricat sufletul copilelor. Trista lui labilitate emoţională. De-aş avea o mie de guri, tot n-aş reuşi să o critic cum se cuvine. Dacă în univers ar fi existat, din capul locului, o singură femeie, o Magna Mater imparţială, bărbatul (folosesc aici semnificaţia colectivă a substantivului) şi-ar fi văzut smerit de treburi. Ar fi mers probabil în cruciade, s-ar fi luptat în turniruri, ar fi citit tratate de morală, ar fi gîndit (poate!), s-ar fi deşteptat. Cum ştim însă, natura (în imprevizibila ei evoluţie) a fost mai mult decît fecundă: din punct de vedere strict numeric, femeile prisosesc. La fiecare individ de parte bărbătească revine o femeie şi ceva. Iată rădăcina răului. În altă ordine de idei, dorinţa (şi putinţa) femeilor de a-l năuci pe bărbat este nesfîrşită şi este necesară. În consecinţă, pînă şi matroana cea mai bogată în haruri naturale a profitat de artele seducţiei prin artificiu. Oricît de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea este întotdeauna insuficientă. Sieşi, în primul rînd. Bărbaţilor, în al doilea. Toţi vor mai mult.. Dacă termenul prim al frumuseţii este natura, termenul ultim al evoluţiunii estetice ar fi copia lipsită de prototip, simulacrul, exemplarul translucid, prin care nu s-ar zări absolut nimic. Marcel Proust consemnează, în La umbra fetelor în floare, că frumuseţea reprezintă o serie de ipoteze cu privire la o femeie (sau la un grup de femei) care se apropie de un privitor dezinteresat, neutru. Limita seriei ar fi urîţenia. Aici activitatea conjecturală s-ar opri. Oricum, ipotezele nu circumscriu niciodată un adevăr, ci o judecată extrem de subiectivă, un miraj interior, un vis. Cred, totuşi, că Marcel Proust a fost mult prea sever (sau prea blînd). Seria este, în realitate, aşa cum am sugerat deja, nelimitată. Urîţenia reprezintă (ea însăşi) numai o ipoteză. Ai în faţă portretul cel mai inexpresiv, nasul acut al Cleopatrei, chipul angular al Veronicăi, placiditatea reginei Victoria, temperamentul flușturatec al poetei Louise Colet. Îţi muţi privirea cu un grad, schimbi perspectiva, strîngi pleoapele, te concentrezi intens, şi, dintr-o dată, ca un fulger din senin, te izbeşte triumfătoare frumuseţea. Tremuri. Te prăvăleşti în genunchi. Dai cu tîmpla de podea. Eşti gata de orice păcat. Murmuri ode. Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea s-a bucurat, în secolul I al erei creştine, de străvechile arte ale restaurării, ci orice matroană care se îndrepta fragilă către un amurg indubitabil. Cînd este frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică. Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, cînd are timp, obsesii şi gladiatori preferaţi (ca Sergiolus al nepăsătoarei Eppia), totul se complică. În satira a VI-a, bătrînul Juvenal ne-a lăsat un tablou aproape complet. Verbul poetului este de-a dreptul feroce. Mă sfiesc să-l citez în acest context. Las domniilor voastre, deocamdată, plăcerea lecturii. Va fi, nu mă îndoiesc, “une lecture de jouissance”, cu expresia lui Barthes. Valeriu Gherghel cititi mai mult aici