Iubire, identitate, eu Autor Valeriu Gherghel

Majoritatea conceptelor folosite de filosofi sunt vagi. Un exemplu strălucit ar fi conceptul de eu. Identitatea noastră ar fi dată de acest eu (o substanţă?), care s-ar manifesta prin calităţile noastre perceptibile, aflându-se totuşi dincolo de ele. Voi reproduce mai jos un fragment din cugetările lui Blaise Pascal (1623-1662), pentru a ilustra această aserţiune. Aşadar: „Ce este eul? Văd un om care se aşază la fereastră ca să privească trecătorii. Dacă trec pe acolo, pot eu spune că s-a aşezat anume ca să mă vadă pe mine? Nu, căci el nu se gândeşte în particular. Dar acela care iubeşte o persoană, din pricina frumuseţii sale, o iubeşte el cu adevărat? Nu, căci vărsatul [de vânt] care va răpi frumuseţea fără a omorî persoana, îl va face să nu o mai iubească. Dar dacă sunt iubit pentru judecata sau pentru memoria mea, sunt iubit eu cu adevărat? Nu, căci pot pierde aceste calităţi fără să încetez de a exista [ca eu distinct de toate celelalte]. Unde este deci acest eu, dacă nu este nici în trup, nici în suflet? Şi cum să iubeşti trupul sau sufletul, dacă nu pentru calităţile care, fiind pieritoare, nu sunt ceea ce formează acest eu? Căci ar iubi oare cineva substanţa sufletului unei persoane, în mod abstract, orice calităţi ar avea? Aceasta nu se poate şi ar fi nedrept. Nu iubim deci niciodată persoana, ci numai calităţile; sau dacă iubim persoana, trebuie să spunem că ansamblul calităţilor face persoana”. Ceea ce nu e adevărat. N. A. Imaginea reproduce La Druidesse (1893), tabloul lui Odilon Redon (1840-1916). Valeriu Gherghel filosofiatis.blogspot.ro