Memento de Valeriu Gherghel

Vincent Van Gogh (1853-1890), La vieille Tour du cimetière de Nuenen (1885) Vincent Van Gogh (1853-1890), La vieille Tour du cimetière de Nuenen (1884) Există fascinaţii necesare. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru cimitir. Dincolo de a fi o realitate şi o speranţă, ţintirimul este un topos literar şi artistic. Poeţii au reflectat adesea în cuprinsul lui, când nu au coborât, precum odinioară George Bacovia, direct în cavou. Aşa începe, toată lumea ştie, volumul Plumb din 1916: Neîndoios, în cimitir, inspiraţia vine mult mai uşor. Sunt şi mulţi îngeri ocrotitori acolo. Dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), pricina este simplă. Poeţii cântă, de obicei, două (şi numai două!) teme: amorul şi moartea. Pentru amor, este nevoie de o curtezană planturoasă, cu sâni, şolduri, coapse, rotunjimi şi moliciuni. De veacuri şi veacuri, poeţii iubesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi. Astăzi, din păcate, în estetica feminină, este la modă scheletul. Muza frumoasă nu trebuie să tragă la cântar mai mult decât o pană de cocor. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg câtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni. În consecinţa acestui fapt de psihologie (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămâne decât să laude adâncul morţii. Vast program! Nu am aflat încă de ce murim. Şi nici de ce suntem aruncaţi în ograda universului fără acordul nostru scris şi tipărit. Pentru a smulge acest secret, poeţii (prin poet înţeleg, fireşte, orice fel de scriitor) şi-au făcut obiceiul de a medita printre morminte. Din nefericire, apropierea defuncţilor nu duce misterul morţii mai aproape de priceperea noastră. Şi a lor. Poeţii trăiesc tocmai din această uimire a muritorilor. În treacăt fie zis, acest obicei vesperal a fost descris de Eugen Ionesco în piesa din 1981, Voyages chez les morts, În vizită la morţi. Dramaturgul a folosit prilejul pentru a se răfui cu un părinte ingrat. Nu şi-a stimat tatăl, care nu l-a stimat pe el, fiul glorios al unui tată inutil. Ionesco s-a bucurat, ca atare, să-l întâlnească printre dispăruţi. Se înţelege, fascinaţia cimitirelor nu este deloc morbidă. Omul sănătos îşi face vara coşciug şi iarna mausoleu. Numai aşa imi explic graba (şi grija meticuloasă) cu care mulţi semeni îşi pregătesc din vreme mormântul: corabia cu care vor înfrunta oceanul veşniciei. Din câte ştiu, un fost primar al urbei, cu năravul scrisului, a lărgit ţintirimul Eternităţii (prin mutarea gardului), pentru a-şi ridica monumentul definitiv în pământul lui sfinţit. Va avea privilegiul de a dormi alături – cot la cot, cum ar veni – de/cu Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu şi alţi literatori mai puţin norocoşi decât el. Mulţi îl vor invidia pentru acest noroc… După multe preumblări pe aleile ţintirimului, o minte isteaţă pricepe negreşit următorul postulat: lumea în care venim şi din care vom pleca nu peste mult (întotdeauna prea devreme) este ea însăşi un cimitir. Călătorim fără voie dintr-un cimitir într-altul. Dacă am început cu Bacovia, care presimţise taina lumii, voi sfârşi tot cu versurile lui: “Iubito, şi iar am venit… Dar astăzi, de-abia mă mai port - Deschide clavirul şi cântă-mi Un cântec de mort” În imagini: Vincent Van Gogh, La vieille tour du cimetière de Nuenen  Valeriu Gherghel filosofiatis.blogspot.ro