Ochii Emmei Bovary de Valeriu Gherghel

Orice lectură e și o completare a textului. Un exemplu amuzant de lectură completivă a sugerat într-un eseu mai vechi Lubomir Doležel, când s-a întrebat ce semn din naştere avea Emma Bovary pe umărul drept. Fireşte, o atare curiozitate e vană, pentru motivul temeinic că Gustave Flaubert nu a scris absolut nimic în această privinţă. Textul e mut. Orice am face, nu vom găsi un răspuns susţinut de vreo propoziţie. Ştim, în schimb, cum moare Emma. E adevărat că se sinucide cu arsenic (Doamna Bovary, III: 7): “luă borcanul albastru, smulse capacul, vârî mâna înăuntru şi, scoţând-o plină de praf alb, începu să-l mănânce chiar din palmă”. Gestul nu se poate uita. Ştim pe cine a iubit Emma. Ştim cum s-a înşelat cu privire la sine. Ştim că l-a dispreţuit pe Charles Bovary… Cât despre semnul din naştere, nu putem infera o concluzie. Îl putem crea pur şi simplu din simpla plăcere a fantazării, deşi nu ne va folosi la nimic. Nu ne va folosi nici să-i adăugăm o aluniţă sub ochiul stâng. Dar asta nu mai înseamnă, la propriu, a completa, ci a re-scrie Madame Bovary şi a propune un personaj inedit. Mai mult temei ar fi avut, de pildă, întrebarea cu privire la adevărata culoare a ochilor Emmei. Gustave Flaubert (sau, mai degrabă, naratorul lui Flaubert) afirmă adesea că sunt negri (I: 8: “O vedea în oglindă… Ochii ei negri păreau şi mai negri”), dar, peste o sută şi ceva de pagini, subliniază, în uimirea cititorului naiv, că ochii Emmei sunt, de fapt, albaştri (III: 1: “Noianul de gânduri triste întuneca ochii ei albaştri”). Nu poate fi vorba de o neatenţie a prozatorului, deşi unii exegeţi irespectuoşi au insinuat tocmai o atare neglijenţă. Nu pot decât să-i deplâng. Dacă Homer mai aţipea din când în când, romancierul francez a suferit de o ideală insomnie. Pesemne că Flaubert se gândea la un albastru atât de întunecat, încât negrul ajunge să domine cu totul glaucul, care nu mai poate fi ghicit de îndată. Şi acesta e, cu siguranţă, cazul Emmei. De cele mai multe ori ochii eroinei par întunecaţi3. O singură dată îşi vădesc adevărul. Iată explicaţia lui Flaubert: “văzuţi de aproape, ochii ei păreau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive [s. m., V. G.], care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul [lui Charles, n. m.] se pierdea în aceste adâncimi” (I: 5). Cine n-ar vrea să dispară cu totul în bezna unei astfel de priviri! Valeriu Gherghel filosofiatis.blogspot.ro