André Gide

Andre Gide în "Pagini de jurnal"

Să nu mai mergi pur şi simplu drept înaintea ta, ci să te îndrepţi spre ceva... Satisfacţie de nespus!

De obicei nu întâlnim printre oamenii inteligenţi decât neputincioşi, iar printre oamenii de acţiune decât proşti.

De-ar fi să iau viaţa de la început şi să pot face din ea ce-mi place, după cum văd lucrurile astăzi, fără îndoială că mi-aş da mai mult timp pentru lucru (învăţătură), dar, categoric, şi mai mult pentru aventură.

Andre Gide în "Falsificatorii de bani"

Aş vrea un roman care să fie în acelaşi timp la fel de adevărat şi la fel de îndepărtat de realitate, la fel de particular şi la fel de general totodată, la fel de uman şi de fictiv ca Athalie, ca Tartuffe sau ca Cinna. Romanul meu nu are subiect. Nu va avea un subiect... O felie de viaţă, spunea şcoala naturalistă. Dar această şcoală avea marele cusur de a tăia felia totdeauna în acelaşi sens; în sensul timpului, în lungime. De ce nu în lăţime? Sau în adâncime? În ce mă priveşte, aş vrea să nu tai deloc. Aş vrea să fac astfel încât în acest roman să intre totul. Nicio tăietură de foarfecă pentru a-i întrerupe substanţa aici mai degrabă decât dincolo.

Andre Gide în "Fructele pământului" 

Aşteptări! ne aduceţi ofilirea... fructe prea coapte! am muşcat din carnea voastră numai atunci când setea îmi devenise de nesuportat şi când nu-i mai puteam îndura arsura. Fructe trecute! mi-aţi umplut gura cu o fadoare otrăvită şi mi-aţi tulburat adânc sufletul. - Fericit cel care, tânăr încă, a muşcat din carnea voastră tare şi a supt sucul vostru parfumat de dragoste, fără să mai aştepte... pentru ca apoi, răcorit, să alerge pe drumul unde ne vom sfârşi tristele noastre zile.

1869 - S-a născut André Gide, romancier, dramaturg, critic literar şi memorialist francez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1947 ("Pivniţele Vaticanului", "Falsificatorii de bani") (m.19.02.1951).

André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris - d. 19 februarie 1951, Paris) a fost un scriitor, umanist și eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1947.

Motivația Juriului Nobel

„ pentru scrierile sale pline de înțelegere și semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele și condiția omului au fost înfățișate cu o cutezătoare dragoste de adevăr și o subtilă intuiție psihologică”

 Prima sa operă a fost un studio al unei tinereți neliniștite intitulat Les Cahiers d’André Walter (1891) (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.

În anul 1891 un coleg de școală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marți, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o vreme opera sa a fost influențată de ideile curentului simbolist. Operele sale Traité de Narcisse (1891) (Narcis), Le Voyage d’Urien (1893) (Călătoria lui Urien), și La Tentative amoureuse (1893) (Tentativa dragostei) aparțin toate acestei perioade.

Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului și acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenționale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de "înțepate". Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaștini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde vederea și a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă

Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănțuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien și Mlaștini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creației sale. L'Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) și La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obține armonia în familia sa și de studiere a relațiilor interumane. Ele marchează și un pas semnificativ în privința interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul și Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de "récit" adică în aparență povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguitățile morale înnăscute ale vieții cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează niște capodopere ale construcției clasice și folosește un stil pur, foarte simplu. În viața sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă și de adânci suferințe sufletești.

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiționale și să aprecieze trecutul. Din 1942 și până la sfârșitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agățat de firul subțire al tradiției. În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieții sale din 1889 și până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o narațiune în care a înregistrat experiențe, impresii și crize morale, pe o perioadă care depășește 60 de ani și constituie un document de o bogăție sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunțat complet la scris.

Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist și un moralist în descendența vechii tradiții a moraliștilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil și puritatea și înălțimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar și universale din toate timpurile.