Cămara lui Paul Valéry de Valeriu Gherghel

Salvador Dali "Face and fruit dish" Coloană sonoră "Sherlock Holmes" ES Posthumus  Romanul poliţist solicită, în principiu, resursele de inteligenţă ale cititorului. Se presupune că autorul îi oferă tot ceea ce e necesar pentru a desluşi investigaţia detectivului şi a ajunge la o concluzie proprie: x e făptaşul. Şi, în unele cazuri măcar, cititorul ar trebui să ghicească mai repede decît detectivul cine este făptaşul. Dar nu se întîmplă niciodată aşa. Dacă nu greşesc, acelaşi perfid autor face tot posibilul pentru a tulbura mersul cercetării, reconstituirea crimei (sau a şirului de crime, dacă avem de a face cu un serialkiller). Pentru acest cuvînt, cititorul e copleşit de amănunte irelevante, de mărturii închipuite, de adevăruri parţiale şi ajunge, adesea, la un rezultat greşit. Abia ultima pagină, ultimul rînd îl iluminează. Aşadar, dacă nu ar exista vigilenţa, ingeniozitatea şi logica rece ale unui Hercule Poirot, ale părintelui Brown, ale lui Sherlock Holmes, odiosul criminal ar rămîne pentru totdeauna nepedepsit şi s-ar bucura de roadele abjecte ale nelegiuirii lui. Rostul detectivului e, în primul rînd, acela de a restabili curăţenia morală a universului şi de a-l face acceptabil şi locuibil. Se presupune, de asemenea, că filosoful e, prin însăşi esenţa lui, o fiinţă extrem de gravă, de serioasă. Filosoful - pretind comentatorii - se ocupă de esenţe, de universalii, de Idei şi mult mai puţin de lumea sensibilă, a fărădelegii şi păcatului. Filosoful nu are ochi şi urechi pentru realitate, ci doar pentru ceea ce depăşeşte realitatea şi se înscrie în lumea inteligibilă. În alte cuvinte, filosoful e un închipuit cu capul în nori, precum Thales din Milet. Povestea spune că numitul Thales s-a prăbuşit într-o groapă adîncă, fiindcă obişnuia să privească doar aştrii din văzduh. Puţin a lipsit să nu-şi curme viaţa. Şi totuşi… Au existat filosofi importanţi, care nu au dispreţuit câtuşi de puţin genul poliţist şi nu au considerat sub demnitatea lor să citească minunatele romane ale lui Sir Arthur Conan Doyle (părintele lui Sherlock Holmes), ale doamnei Agatha Christie (creatoarea lăudărosului şi infailibilului detectiv Hercule Poirot), ale scînteietorului Gilbert Kelth Chesterton (inventatorul părintelui Brown) ori fanteziile guralivului San-Antonio (creatorul lui San-Antonio!). Voi cita, în grabă, doar cîteva nume dintr-o mie: Jean-Paul Sartre, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Paul Valéry, N. Steinhardt, Umberto Eco. Aş începe cu Jean-Paul Sartre, autorul imensului tratat despre Fiinţă şi neant. Simone de Beauvoir susţine (şi nu avem temei să nu o credem) că pe vremea când facea naveta nu mai ştiu unde (la sfîrşitul anilor ’20 şi începutul anilor ‘30, Sartre îşi trecea timpul, în compartimentul unui tren plicticos, citind cu voluptate romane poliţiste. Al doilea exemplu se referă la un ilustru profesor de metafizică şi logică, foarte afecţionat de pătimaşii epocii interbelice. Mă refer, desigur, la versatilul Nae Ionescu. La moartea “diabolicului” profesor de metafizică (cel puţin aceasta a fost impresia lui Mihail Sebastian, dar şi a altora, a patriarhului Miron Cristea, de pildă), pe masa lui de lucru a defunctului, Mircea Vulcănescu a recunoscut cu pioasă tulburare, printre teancuri de ziare şi fotografii cu Maruca Cantacuzino, “cîteva fascicule dintr-un roman poliţist”. L-aş menţiona, în fine, pe eseistul şi poetul Paul Valéry. Scriitorul care l-a inventat pe Monsieur Teste, avea obiceiul să lipsească perioade considerabile de acasă, spre disperarea soţiei şi îngrijorarea admiratorilor. Abia la moartea lui Valéry, s-a descoperit adevărul. Un adevăr mult mai simplu decît părea. Paul Valéry închiriase fără ştirea celor din jur un soi de cămară ferită de văzul curioşilor. Raţiunea acestei cheltuieli (extrabugetare) era, pur şi simplu, acela de a citi în linişte, nederanjat de intruşi şi nepoftiţi, sutele de cărţi poliţiste, care căptuşeau pînă la tavan pereţii cămării. Nici vorbă de întîlniri ilicite ori de nopţi bahice Morala acestui articol este, desigur, următoarea: nu neglijaţi din filosofică trufie astfel de cărţi folositoare de suflet! Măcar în pauza dintre două raţionamente întortocheate! Valeriu Gherghel filosofiatis