"Fără bagaje" este prima povestire pe care am scris-o pentru insolitul proiect "Două poteci".
După aproape două săptămâni de muncă asiduă, alături de Mihai, am terminat ieri lucrul la siteul www.douapoteci.ro. Incredibil de multe detalii de pus la punct, ţnşpe mii de setări şi rubrici de acoperit, şi tot mai avem de ajustat.
Pun mai jos viziunea mea iscată în urma primului episod al experimentului nostru. Însă, pentru a savura tabloul complet, trebuie să mergeţi pe pagina unde am postat textul - acolo el este însoţit de fotografiile lui Mihai. Vizitaţi tot siteul, sunt multe chestii mişto de văzut! Aproape în fiecare zi vom posta acolo diferite poze, colaje foto-text sau idei noi, ţăcănite sau mai cuminţi. :)
________________________
Era deja pe drum de două zile şi încă mai simţea ciocul ascuţit al Ciocănitorii scrijelindu-i fiecare milimetru. Ciocănitoarea - coşmarul care bântuise de atâţia ani nopţile valizei de lemn. Păsărica îi apărea în vis ţopăind drăgălaşă şi semeaţă, apoi dintr-o dată dezlănţuia lovind-o mai ales pe la îmbinări. În neamul lor de cutii cu mâner, nimeni nu îndrăznea să vorbească tare despre Ciocănitoare, şuşoşeteau câteodată, numai ziua, în amiaza mare, pe sub pat, pe şifoniere sau în magazii, acolo unde, după ce începeau să se deterioreze, oamenii le lăsau să îmbătrânească. Bunicul, care îi spunea mereu că e tare încăpăţânată, îi povestise însă odată, înainte să dispară din magazie, despre cum avea să i se arate şi ei mai târziu în vis Ciocănitoarea monstruoasă, dar de ce se întâmpla aşa nimeni nu spunea. Poate nu ştiau... Poate nu voiau...
Cu două nopţi în urmă, păsărica se ivi mai spre dimineaţă şi câteva minute doar o atinse încet, pe la balamale, pe la la încuietorile metalice, aproape că o mângâia. Niciodată nu se mai comportase în felul acesta. După care ciocănitoarea se abătu furioasă asupra ei cu ciocul, aripile micii păsări se întinseră uriaşe, acoperind dintr-un perete în altul magazia din spatele casei. Capul îi rămăsese însă la fel de mic. Păsărica lovea numai în bucăţile de fier care ţineau valiza întreagă, fiind parcă sigură că, odată prăpădite, scorojita cutie de lemn urma să se desmembreze pentru totdeauna. Ciocănea şi scotea ţipete ascuţite. Când înţelese că eforturile ei erau zadarnice, Ciocănitoarea se năpusti asupra zidurilor încăperii. Capul i se mări cât un bot de oaie. Din zbaterea uriaşă a aripilor şi din loviturile de cioc puternice şi iuţi, obiectele până atunci frumos aranjate se făceau praf şi zburau pe fereastră, atrase parcă de ceva din afară. În acelaşi timp, din noaptea care înconjura casa, cu un vuiet sinistru şi scrijelitor, în magazie, pe uşa năruită sub izbiturile mitraliate ale ciocului, năvălea un vârtej vânjos de gunoaie. În câteva minute, totul în jur fu devastat.
O ruină. locul se umpluse de mizerii şi mirosuri puturoase şi umezeală. În mijlocul camerei, valiza rămase neatinsă. Întreagă. Scorojită şi zgâriată.
Ciocănitoarea se făcu mică la loc şi se apropie de ea, ochii lucindu-i puternic. Bătrâna cutie ştia că visează şi că visele cu păsărica monstruoasă nu durau mult. Aştepta totuşi înfiorată ce avea să urmeze, pentru că niciodată nu mai fusese aşa de rău. Ciocănitoarea îşi zbârli creasta frumos colorată şi îşi vârî ciocul în valiză într-o crăpătură, pe lângă o balama, ca şi când ar fi ştiut bine şi de mult spaţiul acela abia vizibil. Scuipă o bobiţă foarte mică de lână înăuntru. Chiar fiind sigură că visează, valiza se gândi atunci la bunicul ei. Ar fi vrut să mai fie alături de ea în fundul magaziei şi să-i spună ce trebuia să înţeleagă din visul acela înspăimântător.
De dimineaţă se trezi pe pragul uşii. Încăperea mirosea la fel de urât şi era la fel de ruinată ca la sfârşitul visului. Geamuri nu mai existau, nici uşa. Nefiind prea sigură dacă se trezise sau nu din vis, sări pe geam. Şi plecă pentru prima dată singură de acasă.
Tot drumul trecu prin marile momente din viaţa ei. Şi prin cele mici, care acum străluceau altfel, îi vorbeau altfel. Nu îi căuta un sens vieţii, încerca doar să găsească o cale de urmat de atunci încolo.
În cele două zile de când era pe drum, străbătuse mulţi kilometri, fără să fie băgată în seamă de oameni. Nu se încurcă nimeni cu vechiturile de pe marginea drumului, în cel mai fericit caz oamenii, alergând împiedicaţi după noutăţi, fotografiază lucrurile vechi pentru a le pune pe internet sau în expoziţii.
Îi plăcea să călătorească la vremea apusului, când şoselele vorbesc graiul potecilor de munte, iar soarele se minunează în gura mare de mierea care se ridică din pământ.
Avusese noroc, trăise o viaţă fericită mulţi ani, văzuse nenumărate drumuri şi oraşe, cărase de toate şi auzise mii de poveşti. Cele mai mari bucurii însă le trăise când stăpânii aţipeau cu capul pe ea. Atunci se imagina pufoasă şi uşoară ca o pernă şi nu dormea deloc în noaptea aceea, le asculta visele şi îşi făcea jucării din ele până în zori. Pe atunci nu putea să simtă coşmarurile oamenilor, pe atunci era tânără şi elegantă, cu încuietori şi colţare strălucitoare. Prin gări toate geamantanele, oricât ar fi fost de grele, se întorceau după ea.
.................
sau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu