Lecturi de duminica de Alexe Rău

Noua ediţie a cărţii lui Mircea Eliade „Imagini şi simboluri”, apărută recent la Humanitas a fost pentru mine, in această duminică, un prilej nu doar al unei relecturi revelatoare.Dincolo de simbolurile ca atare(centrul(imago mundi, buricul pământului), legătura( zeul legător, meandrul), simbolurile indiene ale timpului, nodurile, Luna şi apele, scara, cochilia, perla ş.a.), pe care Eliade le descrie urmând propriei metode ştiinţifice şi despre care citim cu viu interes datorită facondei şi flerului eliadesc, cred că demult era timpul să scoatem în prim plan metoda insăşi a acestui savant şi mai ales rolul pe care el îl prescrie miturilor în timpurile noastre. În privinţa metodei eliadeşti, se cere remarcată în primul rând însuşirea de către el a celor mai recente realizări ale psihologiei, ale psihologiei abisale în special, ale antropologiei şi ale altor ştiinţe contemporane, realizări pe care Eliade le aplică în cercetările sale care astfel devin inter şi pluridisciplinare. “Un istoric al religiilor, scrie Eliade, spre deosebire de un istoric pu rşi simplu, opereazã cu fapte care, desi istorice, reveleazã un comportament depãsind cu mult comportamentele istorice ale fiinþei umane”.O astfel de abordare îi permite să descopere omul integral, care “cunoaşte şi alte situaþii, pe lângã condiţia lui istoricã, precum starea de vis ori de Reverie, sau de melancolie si de detaşare ori de încântare esteticã sau de evadare etc. – nici una dintre ele nefiind „istoricã“.Omul integral cunoaşte de altfel mai multe ritmuri temporale, nu numai timpul istoric, adicã timpul sãu, contemporaneitatea istoricã. Conştiinţa istoricã joacã un rol destul de modest în conştiinţa umanã – ca sã nu mai vorbim de zonele inconştientului, care, şi ele, aparţin finţei umane integrale. Noua metodă îi permite lui Eliade să descopere că miturile, cu imaginile şi simbolurile lor, se află în om ca un filon, ca niste zăcăminte intangibile, care nu se supun acţiunii timpului şi care sunt hrana prinicipală , nutrimentele gândirii umane.Şi întrucât lumea anistorică din care descind aceste zăcăminte era, vorba lui Eminescu, o “lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, ar reieşi că noi gândim nu în concepte (cu construcţiile lor silogistice) ci in imagini şi simboluri.Să ne amintim, aici, că şi Einstein, în cartea sa “Cum văd eu lumea”, mărturiseşte că el nu gândeşte în cuvinte ci în imagini.Acelaşi lucru îl descoperă mai apoi şi Wittgenstein.Iar la sugestia că omul nu gândeşte logic nu avem cum să nun e amintim de concluzia lui Eugen Coşeriu că limba este iraţională. Deducţia lui Eliade relativă la această stare de fapt este revelatoare: gândirea omului este una mitică şi ea precede limbajul şi prefigurează ceea ce noi astăzi înţelegem prin discurs.Mai mult, cercetările pluridisciplinare au arătat că fără mituri intelectul e steril, este lipsit de fermentul imaginativ din care se nutreşte puterea de reprezentare creatoare. Şi dacă aşa stau lucrurile, este imperios necesar să apelăm la mituri ca la o formă de terapie mentală.Iar pentru ca această întreprindere să ne reuşească, trebuie să combatem cecitatea noastră relativă la mituri, sau, ca să recurgem la limbajul unor filosofi clasici, să-I neutralizăm pe cei doi “duşmani” ai “sănătăţii mitice” a omului: 1.orgoliul unor “experţi “ filistini care văd în mituri nişte superstiţii care conduc la căderea omului în primitivism.Amintindu-le că primitiv înseamnă ceea ce vine de la primii oameni, de la începuturi, Eliade le arată acestora că tocmai ruperea de începuturi, de tezaurul strămpşesc sedimentat, inseamnă inceperea a ceva nou şi tocmai acest pas duce la căderea în primitivism. 2.distorsiunea care ne face să ne imaginăm şi să fim convinşi că istoria are sens ascendant, epocile urcând una după alta ca pe o scară.Acestei abordări melioriste Eliade îi opune viziunea cuclică .Şi nu e cazul oare să vă amintesc şi eu aici că un savant ca Dimitrie Cantemir, de pildă, scria despre creşterea şi descreşterea imperiiloor, ceea ce deasemenea dezminte viziunea liniară ascendentă? Această carte a lui Eliade trebuia să devină de mult una dintre acelea care trebuie aşezate la baza reformei educaţiei. Alexe Rău