Grigore Lese - Miorita - O Interpretare Exceptionala ...
Cu lacrimi de la inimă vă spun eu vouă prieteni de pretutindeni, după ce am citit astăzi cartea lui Grigore Leşe „Acum ştiu cine sunt”, ivită la lumina tiparniţei prin strădania cărturarilor de la Humanitas, cu pagini una ca una din ale căror oglindă ni se arată autorul, prin aduceri aminte şi cugetări, că am avut azi o duminică mare, înălţăndu-mă cu sufletul şi cu amintirile la bunii şi la părinţii mei, la copilăria mea, la satul meu cel drag şi la tot neamul meu cel românesc.Eu mă trag din nordul Basarabiei, unde se vorbeşte, aşa cum a constatat Eugen Coşeriu, graiul maramureşean.Şi când am prins a-l citi pe Leşe, care scrie în acest grai, cuvintele copilăriei mele au început a lucra în mintea mea, cum ar spune Arsenie Boca, mai mult decât fulgerul pe cer.
Grigore Leşe s-a născut intr-un sat maramureşean numit Stoiceni, o aşezare care, spune autorul, „ avea vreo sută cincizeci de fumuri şi nu era electrificată”. Şi:” Când m-o făcut mama era omătu’ până-n brâu şi crâşcau gardurile de frig, era în Făurarul anului ’54, seara, pe la şapte ceasuri. Mi-a povestit că atunci când m-o spălat prima dată mi-o pus în apa aceea un bănuţ de argint, cu
gândul să am glas atunci când oi creşte. Asta a fost dorinţa ei de când am venit pe lume. Iar mama, când o văzut că pot hori, o fost fericită”.
Calea ce a urmat-o, după ce a gângurit vreo trei anisori pe lângă mama, este descrisă de el aşa:
“Într-o zi, mama o zis către tata, mă, Ion, doară Grigore ştie cânta. Când am auzit că mama zice că ştiu cânta am ieşit în grădină şi m-au auzit vecinii horind. O vecină a strigat-o pe mama şi a-ntrebat-o, Grigore o horit asară? Grigore, dară.Vai, da’ mândru horeşte! Când am auzit că vecinii zic că ştiu hori, am ieşit în sat. Şi-am horit în sat. Când mergea mama la biserică, au oprit-o oamenii, tu, Năstăsie, vreau să te întreb oarece, al tău îi copchilu’? Al meu. Horeşte fain!
Ei, când am auzit că zic oamenii din satul meu că ştiu hori, m-am dus pe sate. Şi-am horit pe toate satele şi toţi oamenii au zis că ştiu hori. Se rumpeau uşile la căminele culturale... Când am văzut asta, m-am dus să cânt la oraş, apoi în Capitală, şi toţi oamenii au zis că ştiu hori. Apoi
am plecat prin ţările vecine, până unde m-au lăsat, şi vecinii au zis şi ei că ştiu cânta. Când am ajuns să fiu liber, m-am dus să horesc prin toată lumea. Da, dar pentru asta mi-au trebuit 55 de ani... “
Despre cartea sa, Leşe spune că a strâns în mintea lui de 59 de ani poveşti şi întâmplări trăite cu inima şi acum a hotărât să se arate cititorilor prin aduceri-aminte şi prin însemnări despre lumea văzută de el.Scrie despre anotimpurile satului său, despre poveştile adevărate întamplate în viaţa lui, despre horea în grumaz ca delict şamanic.Scoate la lumină însemnările, cugetările sale ce cuprind un areal impresionant, gânduri legate de oamenii şi de locurile pe care le+a cunoscut cu ochiul, cu sufletul şi cu mintea.
Şi are o dorinţă care este refrenul vieţii sale de când a trecut la oraş:
“Vreau să urc pe muncei, să simt mirosul de fâneaţă coaptă. Să mă liniştesc şi să-mi adun gândurile. Mi-e dor să ascult vântul, să ascult cum freamătă pădurea. Să ascult liniştea nopţii. Aici oamenii nu umblă noaptea, ca huhurezii. Nu-s ceasurile bune. În oraşe oamenii umblă între ceasuri...
Când sunt în Bucureşti, cânt în gând şi-mi imaginez lumea mea de-acasă, de demult. Adeseori, când traficul e bară la bară şi totul pare zadarnic, iau fluierul din geantă. Cunosc semafoarele din drumurile mele de zi cu zi, ştiu când am timp de o hore şi când de un joc, zic în fluier până când se amestecă verdele cu roşul, până când claxonul din spatele meu spintecă aerul, până când li se amestecă glasurile precum stările mele. Mă izolez în cântec şi aşa reuşesc să mă regăsesc. Funcţionează. E ca o călătorie în timp într-o lume mai bună, mai frumoasă, mai adevărată.”.
Citiţi-i cartea scrisă cu lacrimi din inimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu