Platon și arta de Valeriu Gherghel

Johann Heinrich Fussli (Henry Fuseli): Silence În "Cuvîntul premergător" la traducerea dialogului Ion, cuprinsă în volumul al doilea din scrierile platoniciene, Constantin Noica a comentat statutul artei la Platon. Voi da un citat mai lung şi voi oferi apoi un comentariu. Astfel: “Platon... nu poate da socoteală de fenomenul de artă. Există o ştiinţă de tip obişnuit, prin cunoaşterea exactă a lucrurilor; există una de tip mai ridicat, prin cunoaşterea lor în Idee, adică o cunoaştere nu doar exactă, ci şi adevărată. Opera de artă nu e făcută nici din adevăruri de exactitate, pe care să le poţi regăsi cu rigoare ştiinţifică, nici din adevăruri de ordinul Ideii. Nici o ştiinţă, a conceptului sau a Ideii, nu te face să creezi, de o parte, să înţelegi şi să redai creaţia, de alta. Frumosul [natural, ca Formă] poate fi explicat, arta [creaţia şi operele create] nu. Dar poţi spune, fie că Ideile sînt direct încorporate în opera de artă, şi atunci le percepi tot direct, fără o ştiinţă primă ori secundă; fie că arta nu pune în joc defel Idei platoniciene, cum nu pune în joc [nici] simple concepte. Acesta este, poate, înţelesul mai adînc al perplexităţii lui Platon în faţa fenomenului de artă. În mijlocul unei lumi în care totul se află în inadecvaţie cu propria sa Idee – arborele nu exprimă toată bogăţia speciei [Ideii] sale, nici omul curajos toată bogăţia Ideii de curaj – iată, cu operele de artă, creaţii [fiinţări reale, sensibile] care ar fi în adecvaţie cu Ideea lor. Pentru ca să ajungi la Idee, e nevoie de o mijlocire, care va fi tocmai dialectica platoniciană [care urcă de la individual la general]; operele de artă însă îţi oferă Ideea (dacă Idee este) în chip nemijlocit. Dacă ar exista o iniţiere [în opera de artă] – cum reclamă arta modernă -, ea ar fi una estetică [de ordinul intuitivului] şi nu logică sau de cunoaştere [de ordinul raţionamentului]. Pe de altă parte, operele de artă ar fi într-un fel adecvate Ideii lor încît nici o altă operă n-ar mai putea "participa" la aceeaşi Idee fără riscul de a imita prima operă. Dar ce fel de Idee este aceasta la care nu pot participa mai multe exemplare? S-ar putea spune la fel de bine iarăşi, în acest sens, fie că opera de artă reprezintă Ideea obiectivată, fie că nu pune defel în joc Ideea, în înţeles platonician. Căci Ideea unui singur exemplar este o stranie ducere la limită a teoriei Ideilor, reamintind de speciile acelea de îngeri, ale teologiei de mai tîrziu, care se încorporează în cîte un singur exemplar. Ideea platoniciană e mai puţin stranie. Te poţi ridica la ea de la un [singur] exemplar, dar ea subzistă în mai multe [exemplare]. Platon aşadar nu are un răspuns pentru fenomenul de artă. În Hippias Maior el lăsa frumosul însuşi dezbinat între cel plastic şi cel muzical; dar problema de-a urmări şi obţine Ideea frumosului, fie şi dezbinat, rămînea deschisă. Aici în schimb, în Ion, unde frumosul nu mai e liber, ci îngropat în cîte o operă de artă, problema de-a o înţelege şi reda [e vorba de Ideea frumosului] se închide şi ea în ireductibilul artei. Poate că arta îi e ireductibilă lui Platon pentru că aduce o altă lume… Platon vrea să ştie doar despre lumea aceasta. Sau mai degrabă: el este ca un naturalist care ştie totul despre lumile fireşti şi suprafireşti, dar nu şi despre cele nefireşti…” [C. Noica, “Interpretare la Ion”, in Platon, Opere II, pp.132-133]. Toate completările din paranteze drepte îmi aparţin. Observaţiile lui Constantin Noica sînt remarcabile, mai cu seamă că ele vin de la un gînditor notoriu pentru lipsa de deschidere către opera de artă [şi chiar fără înţelegerea ei]. Mai întîi, remarca privitoare la faptul că Platon nu este tocmai în largul său, cînd discută, ironic, despre “obiectul estetic” şi “creatorul” acestuia. Terminologia greacă nu poate numi în chip adecvat nici opera, nici pe creator. Altfel spus, nu există, deocamdată [în vremea lui Platon], nume pentru ceea ce modernii vor desemna prin sintagma “operă de artă”. Şi nu există un nume potrivit pentru creatorul ei. Termenul grec aistheton desemnează, să zicem, un “complex sensibil”, o multiplicitate coerentă de date sensibile, ceva care poate fi perceput prin simţuri, adică lucrul. Dar nu un obiect “estetic”. În al doilea rînd, structura conceptuală şi viziunea filosofică înseşi ale lui Platon par a nu putea găsi un loc propriu, aparte, pentru operele particulare, în care se întruchipează / se împlineşte Idea Frumosului. Ca Formă printre celelalte Forme, Frumosul poate fi măcar sugerat. Şi, vom vedea, în Banchetul şi Phaidros, Platon oferă în această privinţă sugestii extraordinare. La Platon, Frumosul reprezintă “strălucitorul prin excelenţă”, Forma desăvîrşită la care poate ajunge fiinţa şi acel ceva spre care rîvnesc toţi oamenii cuprinşi de eros. Dar opera de artă? Unde se situează aceasta mai precis, atîta vreme cît ea nu este o degradare a Ideii, ca toate celelalte lucruri din lumea de “aici”, dar nici Ideea însăşi în luminozitatea sa miraculoasă. În care dintre lumi [şi la Platon sînt numai două] se situează, aşadar, opera de artă? Ea nu este un lucru ca toate celelalte. Şi nici o Formă ca toate celelalte Forme**. Să aibă ea o lume proprie? Cum am putea-o descrie? Dar procesul făuririi ei? Aceasta e a treia remarcă a lui Noica: Platon nu poate explica în chip suficient fenomenul creaţiei obiectelor frumoase (poeme, sculpturi etc.). Din acest motiv, el vede în “rapsod” (şi, mai general, în poet) un soi de “maimuţă a lui Dumnezeu”. Nu rapsodul creează, ci altcineva din afara şi de deasupra lui se exprimă prin el. Orice meşteşug are o reţetă care se învaţă. Dar creaţia poetică, ea, nu se poate învăţa. În momentul în care îşi recită versurile, în momentul în care le “face”, rapsodul se află deja în transă, el e locuit de muze. Şi ultima remarcă, a patra: opera de artă se sustrage cunoaşterii. Realitatea ei nu se oferă nici cunoaşterii discursive (de felul dialecticii ascendente, de care vorbeşte Platon), dar nici unei intuiţii imediate. Este ciudat: dacă Forma unifică un divers care “participă” la ea, Forma din obiectele estetice nu le conferă acestora unitate, nu le strînge împreună. Fiecare operă de artă rămîne un singular. Există, poate, cîte o Formă pentru fiecare din ele. Cîţi indivizi, tot atîtea Forme. ** O precizare a lui Aristotel: în universul lui Platon, nu există Forme [Idei] pentru artefacte. Deşi, în Republica [498a-b], Platon vorbeşte la un moment dat despre “patul în sine” [ho esti kline]. Aşadar, la Platon technites [care stau sub asistenţa zeiţei Atena] nu privesc Formele… Valeriu Gherghel filosofiatis