Secolul al XII-lea și modificarea artei lecturii de Valeriu Gherghel

Monica Fagan:  Requiem Oil on canvas J. S. Bach - Toccata si Fuga in Re minor Secolul al XII-lea, cel în care trăieşte Hugo de Saint-Victor, este un secol de tranziţie pentru lectură. Hugo formulează în scrierile sale datoria de a studia Cartea şi de a o face pe baza unei atente lecturi (a unei lecturi în principal meditative). Această datorie se impune nu doar călugărilor şi elevilor abaţiei Saint-Victor, ci tuturor studioşilor. Cu toate acestea practica lecturii tinde să se modifice, acum, în chip radical. În doua sensuri. Întîi, lectura nu mai este obligatoriu una cu voce tare. Studiosul citește doar cu ochii și poate să o facă (iar acesta e al doilea aspect al schimbării) întrucît aspectul însuși al paginii se modifică. Mai exact, Hugo consemnează semnele declinului lecturii monastice - care e o lectură cu voce tare, o meditație (în sensul unei practici spirituale, de ruminație a unui pasaj memorat deja) -, pregătind astfel lectura scholastică: e vorba, de această dată, de o lectură care se sprijină în primul rînd pe vizibilitatea paginii, o lectură doar cu ochii, tăcută. Prin renovarea paginii [la mise en page, spun comentatorii francezi], lectura devine o practică taciturnă: cuvintele sînt despărţite prin spaţii, cartea e divizată după secţiuni şi capitole, care primesc titluri, la sfîrşitul cărţii (sau la începutul ei) se pune un index. Informaţia poate fi, în acest chip, reperată mai uşor. După Hugo de Saint-Victor, generaţia lui Petrus Lombardus va desăvîrşi tehnica lecturii scholastice, prin dezvoltarea instrumentarului amintit: indici, table de materii, împărţire a textului pe versete și paragrafe, numerotarea capitolelor etc., şi va oferi textului “o nouă vizibilitate”. Textul nu mai este citit ca înainte. Înainte de Hugo, cartea este “înregistrarea cuvîntului sau a celor dictate de autor”. Din acest motiv, ea păstrează o anume sacralitate. După Hugo, ea devine un “repertoriu al gîndirii autorului”. Cu alte cuvinte, în cadrul lecturii sacre (lectio divina), meditative, cititorul preia iniţiativa. El nu se mai mulţumeşte cu ordinea dată, ci impune textului ordinea sa, a intereselor sale, a problemelor care îl persecută. Cartea devine acum un obiect cu totul nou printr-o “ordinatio” activă, care ţine de cititor şi de nevoile sale de a orîndui logic ceea ce a primit de la Dumnezeu. Gînditorul scholastic divide, analizează, rupe ordinea naturală a textului.*. Valeriu  Gherghel *Pentru a redacta această notă am consultat următoarele lucrări: Ivan Illich, Du lisible au visible: la naissance du texte. Un commentaire du Didascalicon de Hugues de Saint Victor, traduit par Jacques Mignon, Paris, Editions du Cerf, 1991, 150p.; pentru lectura văzută ca practică meditativă a se vedea şi Brian Stock, Bibliothèques intérieures. Après Augustine et d’autres essays, Grenoble, Jérôme Millon éditeur, 2005, 254p.; despre memoria activă în meditaţie şi re-structurarea paginii, a se vedea şi Marry Carruthers, Machina memorialis. Méditation, rhétorique et fabrication des images au Moyen Age, Paris, Gallimard, 2002, 463p. filosofiatis