Slava și s(c)lava bărbatului de Valeriu Gherghel

Am în faţă o biografie a unui ilustru bărbat din secolul al XIX-lea. Biografia conţine şi cîteva fotografii. Una dintre ele, pe întreaga pagină 113, înfăţişează o femeie de o frumuseţe austeră, sprijinită de o mobilă greu identificabilă: poate un scrin. Părul întunecat, se ghiceşte strîns în agrafe şi dat peste fruntea înaltă. Îşi sprijină tîmpla cu mîna dreaptă, cealaltă mînă se odihneşte pe spătarul unui scaun. Dar ceea ce frapează este îndeosebi rochia înfoiată, lungă pînă la podea, de culoare neagră. Rochia este închisă riguros în jurul gîtului. Doar capetele mînecilor peste întregul braţ lasă se se străvadă dantele cămăşii. Femeia de care vorbesc, Lou Andreas Salomé, a rămas în istoria literaturii şi filosofiei. O prietenie platonică a legat-o de Nietzsche şi de poetul Rainer Maria Rilke. S-a căsătorit, totuşi, cu un actor de comedii. Friedrich Nietzsche nu a uitat această trădare şi a scris undeva: “cînd auzi de femeie, să scoţi biciul”. Nici măcar nu era original: un alt bărbat înaintea lui, un filosof al voinţei şi reprezentării, de o urîţenie remarcabilă (mă refer la Schopenhauer), afirmase acelaşi lucru nesăbuit. Într-o epocă puritană, de constrîngeri şi interdicţii, afimaţia lui Nietzsche e chiar binevoitoare. Fotografia exprimă, prin veşmîntul închis al femeii, prin lipsa de mişcare, de viaţă şi, mai ales, prin melancolia chipului, însăşi esenţa viziunii puritane (id est misogine) a epocii reginei Victoria. Să reţinem: în secolul la care mă refer, femeia poate fi regină peste un imperiu nemăsurat, acela al Angliei, dar nu se poate îmbrăca după dorinţă. Şi regina Victoria, şi Lou Andreas Salomé urmează acelaşi canon sever şi îngust. Rochia nu oferă curiozităţii nici un detaliu corporal. Nici măcar vîrfurile pantofilor nu se văd. Formele trupului se ascund cu desăvîrşire sub lărgimea acestui veşmînt riguros, din care nu rezultă nici o nuanţă de cochetărie. Repet, e o întreagă filosofie aici, una care vine de demult, din epistolele sfîntului Pavel: “căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat”! Frumuseţea femeii este o noutate, o descoperire a secolului XX şi a cinematografului, în pofida îndrăznelilor picturii, în pofida nudurilor lui Tizian sau Rubens. Ea s-a dezvăluit treptat, pe frînturi, timp de milenii, cu o lentoare exasperantă. Mai întîi, părul. Un teolog medieval aprecia la domniţe, înainte de orice, cosiţa. Restul rămînea tăinuit. Mai tîrziu, buzele, gura mică, strînsă. Pentru un alt teolog, era semn că femeia ştie să păstreze pretutindeni buna cuviinţă şi discreţia, aşa cum o îndemnase apostolul neamurilor. În sfîrşit, ochii… În consecinţa acestei viziuni, care exclude dorinţa, iubirea, sexualitatea şi, în cele din urmă, chiar frumuseţea fizică, nu trebuie să ne mire cîtuşi de puţin sfaturile pe care le oferă episcopii, cînd sînt întrebaţi de femei cu privire la căsnicia justă. Mariajul nu poate însemna plăcere, ci datorie asumată. Alăturare, dar nu unire. El trebuie să fie o ilustrare a virtuţii şi cumpătării: virtus in conjugio. Mariajul trebuie să respecte cu sfinţenie castitatea. În căsătorie nu există niciodată desfătare şi bucurie (alta decît spirituală). Soţii sînt îndemnaţi să evite voluptatea. Despre cutare fiică a ducelui de Lorena-de-Jos, Yda, căsătorită cu un bărbat văduv, contele de Boulogne, Eustache al II-lea, se spune că a observat cu stricteţe castitatea familiei şi a zămislit copii “folosindu-se de bărbat ca şi cînd nici nu ar fi avut unul”. În lumina acestor concepţii misogine, nu e de mirare că un călugăr precum Raoul Ardent scrie fără să clipească următorul principiu: “a te uni trupeşte cu nevasta este un păcat la fel de mare ca acela de a o face cu propria-ţi mamă sau fiică”. În fine, nu trebuie să ne mire nici faptul că femeia şi-a descoperit feminitatea (şi umanitatea) atît de tîrziu. Un istoric discută despre Evul Mediu masculin. Dar nu doar evul în cauză a fost masculin. Viziunea despre femeie a fost mult timp construită de bărbaţi necăsătoriţi, de sfinţi apostoli, de episcopi şi monahi. Abia acum cîteva decenii, oricum după anul 1920, femeia a îndrăznit să conteste principiile puritane şi tabuurile.  Valeriu Gherghel filosofiatis