Templul în flăcări de Valeriu Gherghel

Povestea relatată în Templul de aur, romanul lui Yukio Mishima (1925-1970), porneşte de la un eveniment real. În iulie 1950, un tînăr discipol zen, novice în Templul de Aur din Kyoto, incendiază venerabilul edificiu etajat, vechi de mai bine de patru sute de ani. Întîmplarea a produs, fireşte, o enormă uimire. Fapta novicelui a părut tuturor imposibil de conceput, imposibil de înţeles. Era fapta unui smintit! În ochii celor mulţi ea nu a avut nici o justificare. Prezenţa Templului de Aur se înscria, în mintea omului de rînd, în ordinea imuabilă a lucrurilor. În definitiv, Templul de Aur era indestructibil şi etern. Şi, cu toate acestea, cineva îndrăzneşte, iată, să-l distrugă. Cum a fost cu putinţă? În 1956, cînd Yukio Mishima îşi publică romanul Templul de Aur (tradus de Angela Hondru şi publicat la editura Humanitas) rumoarea încetase şi nimeni nu se mai întreba cu privire la mobilurile întunecate ale făptașului. Relatarea lui Mishima devine astfel o meditaţie senină (şi profund ambiguă) asupra unui gest care a scandalizat Japonia. În fond, ce-l împinge pe bîlbîitul Mizoguchi (acesta e numele incendiatorului) să distrugă clădirea? Şi, mai ales, ce semnificaţie capătă în mintea lui fiinţa Templului de Aur? Voi răspunde succint, pentru a nu răpi cititorilor plăcerea de a căuta, ei, un mobil aproape imposibil de identificat cu perfectă limpezime. În fiecare dintre noi stă, pesemne, bine ascuns un detectiv (dar şi un răufăcător!). În gestul lui Mizoguchi nu lucrează numai frustrarea şi resentimentul. E, fireşte, şi asta. Dar Mizoguchi nu dă foc templului din simpla dorinţă de a se răzbuna pe stareţul mănăstirii şi pe obşte, sau pentru a urma învăţăturile cinicului Kashiwagi (unul din prietenii săi). Nici vorbă! Mobilul său este mult mai profund. Şi acest mobil e legat de însuşi simbolismul tenace al Templului de Aur. Căci străvechiul edificiu devine treptat o întruchipare a indestructibilului şi desăvîrşirii. Şi tocmai această convingere (care e şi a lui Mizoguchi) îl împinge pe făptaş să-l nimicească. Întrucît numai ceea ce este fragil şi perisabil poate constitui o ilustraţie a Frumosului absolut. Intangibilul Templu de Aur este, măcar pentru Mizoguchi, tocmai o astfel de ilustraţie. Templul obsedează, striveşte prin prezenţa lui sumbră, trezește în privitor o iubire echivocă. Dar poţi distruge oare tocmai ceea ce iubeşti? Aceasta e, poate, întrebarea centrală pe care ne-o pune, în Templul de aur, Yukio Mishima… Fraze memorabile din Templul de aur: “…am luat-o în direcţia Templului de Aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se înălţa spre cerul luminat de lună, în adierea vîntului. Pilonii subţiri se ridicau unul lîngă altul; luminaţi de lună, arătau ca nişte corzi de harpă, – Templul însuşi părea un instrument muzical ciudat, uriaş. Impresia deosebită pe care mi-o lăsa depindea de înălţimea lunii. Nu se putea să te înşeli într-o seară ca aceasta. Totuşi, vîntul bătea de pomană printre spaţiile dintre corzile lipsite de sunet” (p.156). Valeriu Gherghel N. A. În imagine: Kinkaku-ji. Mai mult aici