Căsătorit cu Adèle Hugo, cu care avea şi patru copii, Victor Hugo o întâlneşte pe actriţa Juliette Drouet în 2 februarie 1833.
La sfarsitul anului 1828, poetul Sainte-Beuve s-a indragostit de Adele Hugo, sotia celui mai bun prieten al sau, scriitorul Victor Hugo, pe care o cunoscuse cu doi ani in urma. Dragostea a fost reciproca.
Adèle Hugo
Pe tanara indragostita, memorialistul Emile Faguet a caracterizat-o mult mai tarziu cu cuvinte despre care e greu sa spui daca sunt o lauda sau o acuza: "Adele era foarte frumoasa, distinsa, indiferenta si cam proasta".
Timp de aproape doi ani, n-a fost dragoste. A fost numai simpatie in trei: doi viitori monstri sacri ai literaturii plus sotia unuia din ei discutau despre literatura, filosofie si intelepciunea antica.
In septembrie 1830, sotul nu stia inca nimic, la inceputul lui decembrie incepuse sa banuiasca ceva, iar la sfarsitul anului constatam ca Sainte-Beuve nu mai viziteaza casa Hugo. In scurt timp revine, amantii se intalnesc in secret, la 1 aprilie 1831 are loc ruptura definitiva dintre cei doi rivali, dar nu si ruptura dintre Sainte-Beuve si Adele.
Idila continua cu pasiune, iar dupa 1833, cand Victor Hugo isi gaseste consolarea in bratele unei oarecare doamne Juliette Drouet, Sainte-Beuve si Adele se vor intalni nestingheriti pana in 1836, cand flacara atat de fierbinte a dragostei se raceste brusc.
Victor Hugo o abandoneaza pe Juliette Drouet, Adele nu mai vrea sa-l intalneasca pe Saint-Beuve, iar in caminul Hugo se instaleaza o neasteptata liniste.
Saint-Beuve si Adele nu se vor mai revedea timp de 12 ani, dupa care se instaleaza intre ei o relatie de prietenie sincera, pana cand el trece in nefiinta, urmat dupa un an de Adele, cea definita de posteritate ca fiind "foarte frumoasa, distinsa, indiferenta si cam poasta".
Juliette Drouet
Victor Hugo si Juliette Drouet s-au cunoscut in vara lui 1833. Ea dadea probe pentru rolul printesei Negroni, din Lucretia Borgia, piesa lui. Atunci a remarcat-o. S-a prezentat: "Victor Hugo". Ea, Juliette Gauvain, ca actrita, Drouet. S-au iubit in podul teatrului, in fan. Asa a debutat ceea ce multi numesc cea mai frumoasa poveste de dragoste a tuturor timpurilor. Ceilalti, deopotriva, acuza: o actrita modesta, intra in lumea teatrala gratie amantlacului cu marele Hugo. Asta-i ceva memorabil? Dar cum altfel poate fi numita o relatie ce avea sa dureze 50 de ani de amor, cu mii de scrisori intre cei doi?
S-au iubit din prima zi. La propriu si la figurat. El, extrem de gelos, i-a cerut sa renunte la tot: cariera, scena, teatru. L-a urmat orbeste. I-a devenit amanta, prietena, secretara, confidenta. Indiferent unde se afla, scriitorul, una dintre cele mai luminate minti ale literaturii franceze, punea mana pe penita si lansa depese. "Scrie-mi! Scrie-mi tot ce-ti trece prin cap, tot ceea ce face inima ta sa bata!", ii spunea. Ea ii raspundea cu "Draga Toto"...Asa-l alinta.
L-a iubit in Franta Republicana. L-a iubit cand l-a facut "tradator" pe Napoleon al III-lea si a fost exilat la Bruxelles si, apoi, la Jersey. L-a iubit peste tot. Hugo era casatorit, avea copii. A fost alaturi de el la moartea lui Leopold, puiul lui Hugo si al Adelei Foucher, decedat la o varsta frageda. I-a fost alaturi la scrierea lui "Ruy Blas", opera sa dramatica, alaturi la capodopera "Mizerabilii", la "Omul care rade" sau la majestuoasa "Legenda secolelor". Au imbatranit impreuna. La fel si scrisorile lor.
Ea s-a stins in mai 1883. Cu cateva zile inainte deschisese o depesa: "Sa incepem cel de-al 50-lea an al scrisorilor noastre cu acest cuvinte mirifice: TE IUBESC!". Semnat, "TOTO".
Hugo a mai trait putin. S-a stins azi, fix acum 128 de ani. La moarte a avut parte de funeralii nationale. Doua milioane de oameni l-au vegheat pe ultimul drum. L-au coborat in Pantheon, alaturi de Dumas cel batran. Zola, alt titan, avea sa li se alature mai tarziu.
In 1912, cand Louis Kock, executorul Juliettei, a decedat, a lasat mostenire scrisorile. Erau 2.000...
"Dacă aş fi fost o femeie mai deşteaptă ţi-aş fi putut descrie, pasărea mea măiastră – cum văd în tine unirea frumuseţii formei, penajului şi cântecului. Ţi-aş fi spus că tu eşti cea mai măreaţă minune a tuturor epocilor, şi ţi-aş fi spus numai purul adevăr. Dar ca să aşez toate astea în cuvinte potrivite, minunea mea, aş avea nevoie de o limbă mult mai armonioasă decât cea dezvoltată de specia mea. Nu-ţi voi putea spune cât de tare străluceşti, iar păsărilor cu cântec dulce nu le voi spune cine are cântecul şi zborul mai graţios ca al lor. Sunt mulţumită să le las lor plăcerea de a te însoţi şi a te privi, asculta şi admira, în timp ce mie îmi rezerv dreptul de a te iubi, aceasta ar putea fi mai puţin îmbucurător pentru ureche, dar îi oferă o mult mai dulce bucurie inimii. Te iubesc, te iubesc, dragul meu Victor, ţi-o spun mereu deşi nu reuşesc să-mi exprim niciodată în cuvinte întrega-mi iubire. Te recunosc în toate frumuseţile care mă înconjoară şi în culori, miresme, sunete armonioase, toate astea pentru mine înseamnă tu. Eşti superior totului, văd şi admir – tu eşti totul! Tu nu eşti doar curcubeul cu şapte culori, tu eşti lumina însăşi, care luminează, colorează şi înfrumuseţează totul. Iată ce eşti tu, iar eu sunt femeia îndrăgostită care te adoră".
Juliette
Timp de jumătate de secol, cei doi vor sărbători cu sfinţenie prima lor noapte de dragoste, noaptea dintre 16 şi 17 februarie, dată ce revine obsesiv în opera lui Hugo. Deşi nu o dată li s-au despărţit drumurile, în jurul fiecărei 17 februarie Juliette Drouet a primit de la Victor Hugo câte o scrisoare de o rară acuitate şi prospeţime a sentimentului iubirii.
Noaptea de 16 spre 17 februarie, 1836 ora 1:30
Acum trei ani la aceeaşi oră, am fost pentru prima data în braţele tale. Nu am trăit vreodată o oră mai luminoasă decât această oră misterioasă. În noaptea aceea, sufletele noastre s-au contopit. În acea noapte, am avut în mine o fiinţă nouă, pe tine! După acea noapte din februarie 1833, multe ore sumbre şi multe ore fermecătoare au traversat viaţa noastră. Am văzut multe umbre şi multe raze de lumină trecând peste fruntea ta. Adineauri plângeai încă. Şi iată că acum tu zâmbeşti, mult iubita mea. Treci peste toate, nu te îngrijora de aceste certuri care se risipesc repede! Nori găsim doar în cer şi în dragoste.
Noaptea de 17 spre 18 februarie, 1841
Îţi aminteşti, mult iubita mea ? Prima noastră noapte a fost noaptea de carnaval, o noapte dintr-o marţi dezlegătoare de post din 1833. În nu ştiu ce teatru se desfăşura nu ştiu ce bal, unde trebuia să fim împreună, şi de la care am lipsit amândoi… Nimic, nici chiar moartea sunt sigur nu va estompa în mine această amintire. Toate orele acelei nopţi astăzi trec una dupa alta prin gândurile mele, ca nişte stele care se perindă înaintea unui ochi ascuns din sufletul meu. Da, trebuia să mergi la bal, şi nu te-ai dus, ci m-ai aşteptat, îngeraş al frumuseţii şi al iubirii. Camera ta minusculă era plină de o adorabilă linişte. Afară, Parisul râdea şi cânta, iar măştile se agitau cu mari strigăte. În mijlocul marii sărbători generale, noi am pus de-o parte şi am ascuns o dulce sărbătoare care a fost doar a noastră. Ameţeala Parisului era falsă, a noastră era adevărată, extatică. Nu uita niciodată, îngerul meu, această oră misterioasă, care ţi-a schimbat viaţa.
Acea noapte de 17 februarie 1833 a fost un simbol, ca un chip anume al marelui şi solemnului lucru care se împlinea în tine. În noaptea aceea tu ai lăsat deoparte de tine tumultul, zgomotul, fascinaţiile false, mulţimea, pentru a pătrunde în mister, în singurătate şi în dragoste. În noaptea aceea am petrecut opt ore alături de tine. Fiecare din orele acelea a zămislit deja câte un an. De-a lungul acestor opt ani, inima a fost plină de tine, şi nimic nu o va schimba, chiar dacă fiecare din aceşti ani ar zămisli fiecare câte un secol.
17 februarie, 1844
S-au implinit 11 ani, îngeraşul meu. Unsprezece ani de dragoste, unsprezece ani de fericire! Să-i mulţumim lui Dumnezeu. În aceşti ani atât de repede petrecuţi, sufletul tău a dăruit comori de tandreţe, de devotament, de fidelitate, de virtute; şi totuşi acest suflet frumos, este mai bogat decât oricând altădată. Ochii tăi mi-au dăruit multe zâmbete, gura ta multe săruturi, şi totuşi obrazul tău dulce este mai tânăr decât oricând altădată. Ai dăruit totul şi ai păstrat totul. Numai aştrii din cer pot la fel să ne trimită întruna razele fără să-şi piardă vreodată lumina. Anul care s-a încheiat a fost foarte trist. Jumătate din inima mea este moartă. O! Cât de dulce ai fost pentru mine în aceste ore de nelinişte. Dumnezeu să te răsplătească şi să te binecuvânteze! Dragostea ta, îngerul meu, seamănă cu o virtute. O aniversare dureroasă se amestecă de acum înainte în frumoasele noastre aniversări. Vai ! Gândul meu se îndreaptă de la copilul meu mult iubit, către tine, alt copil al meu mult iubit de asemenea. Voinţa Domnului să se împlinească. Există un înger în cer, dar a rămas şi pe pământ unul.
18 februarie, 1847
Ieri, mult iubita mea, dragostea noastră a avut vârsta unui frumos adolescent, 14 ani. Vezi, suntem tineri. Da, suntem tineri, pentru că avem în inimă toate primăverile, toate aurorele, toate parfumurile, toate razele; tu ai săruturile mele, eu am zâmbetele tale. Nu uita niciodată asta. Nu are importanţă că anii trec. Ei nu scad cu nimic din ce este în inimă. Inima este glastra închisă, glastra sfântă; cupa pe care numai Dumnezeu poate s-o deschidă şi în care răstoarnă misterios stările de extaz, beatitudinile, clipele de tandreţe, amintirile fermecătoare, speranţele infinite. Îţi aminteşti ce ţi-am spus: inimile nu au niciodată riduri. Dragostea nu este numai viaţă, dragostea este şi tinereţe. Să iubim deci, să fii fericită cum eşti de frumoasă, să fii iubită cum eşti de sfântă; să ne gândim amândoi la îngerii noştri care sunt sus acolo. Surâde-le şi surâde-mi şi mie!
24 februarie, 1852
Este marţea dezlegării de post şi este de asemenea, aniversarea noastră, pentru că prima noastră zi, îţi aminteşti a fost 17 februarie 1833, într-o marţi când s-a dezlegat postul. Nouăsprezece ani! Iată timpul trecut. Ei bine, după aceşti nouăsprezece ani, îmi privesc inima şi o regăsesc plină de tine, tulburată cum era chiar în prima zi, îndrăgostită cum va fi în ultima. Te iubesc, şi aceste cuvinte au în ele mai mult decât viaţa mea. Au în ele toată inima mea. Îţi scriu asta din adâncul exilului. Acest an a fost greu. El a frânt mai multe lucruri în jurul nostru; el nu a frânt nimic în noi. Zilele periculoase au venit şi în vârtejul lor te-am regăsit aşa cum eşti tu, mare prin dragoste, mare prin devoţiune. Nimic nu te-a înspăimântat, nimic nu te-a oprit. Au fost zile şi ore când nu mai ştiam dacă am câteva minute înaintea mea, mă culcam cu un ochi întredeschis, nu ştiam nimic noaptea şi mă trezeam dimineaţa; graţie ţie mult iubita mea, nu am avut nici o clipă de anxietate, nici de slăbiciune. Simţeam moartea aproape, dar pe tine te simţeam mult mai aproape. Îngerul m-a făcut să uit stafia. Auzeam cheia porţii mele tresărind sub mâna ta, tu intrai şi eu mă simţeam ocrotit şi salvat. Totul îmi revine în gând, înger scump, la ora asta cand îţi trimit inima mea.
17 februarie, 1855
În noaptea aceasta m-am trezit pe neaşteptate. M-am gândit la fericirea noastră tulburătoare de acum douazeci şi doi de ani; m-am gândit la fratele meu care abia a murit, m-am gândit la fiica mea care s-a măritat aproape în aceeaşi zi, acum doisprezece ani şi care a murit apoi după şase luni; le-am vorbit acestor două umbre trecute, despre dragostea noastră de azi, despre fericirea ce o aşteptăm împreună. M-am gandit şi la Clara ta, de asemenea am chemat-o şi mi s-a părut că se apropie de mine. Le-am spus acestor trei umbre aplecate asupra mea cât de mult te iubesc şi le-am cerut să meargă şi să spună totul lui Dumnezeu. Apoi m-am rugat şi am adormit iar. Şi mi s-a părut că umbra din jurul meu devine albastră. Te iubesc.
26 februarie, 1862
Părul nostru e alb. Acum douăzeci şi nouă de ani era mai negru: iată toată schimbarea. Inimile noastre sunt aceleaşi. Ele sunt ca şi cum 1833 ar fi fost ieri, şi pentru ele treizeci de ani sunt treizeci de ore - fie Domnul binecuvântat! Cea mai mare parte din viaţă este în spatele nostru; am renunţat la tinereţea obişnuită; ne apropiem de tinereţea eternă. Acesta este marele răsărit, şi în acest mare răsărit este marea dragoste. O îngerul meu dulce, cât de înaltă şi cât de imensă ar fi aceasta dragoste eternă, o depaşeşte pe a noastră în beatitudine, dar nu o depăşeşte în măreţie. Inimile noastre, când vom muri, intră cu pas neted în aceasta iubire. Nu vom avea nimic altceva decât nemurirea. Te iubesc.
16 februarie, 1873
Patruzeci de ani, mult iubita mea. În noaptea aceasta se vor împlini patruzeci de ani! Ce frumoasă este această lungă iubire. Lungă dragoste, mare dragoste. Pe pământ nu mai avem patruzeci de ani înaintea noastră, dar dincolo avem eternitatea. În această carte a inimilor noastre întrezăresc o absenţă. 1871 si 1872 lipsesc. Aceşti doi ani care nu-şi au paginile lor în această carte, îşi au paginile lor în inimile noastre. Nimic nu lipseşte, deci şi noi am trăit de-a lungul acestori ani trecuţi inimă lângă inimă, aşa cum vom trăi în anii viitori, suflet lângă suflet.
Să ne aşezăm sub aripile îngerilor noştri care ne aşteaptă şi să-l binecuvântăm pe Dumnezeu. Te iubesc.
16 februarie, 1881
Amintire profundă şi dulce. Noapte sfântă! Acum patruzeci şi opt de ani mi te-ai dăruit! Te-am avut în întregime pe tine frumuseţea, pe tine graţia, pe tine femeia secolului tău! Să rămână mare aceasta zi totdeauna. Mult iubita mea, te iubesc, eşti a mea, te binecuvântez, te ador; cu un surâs tu eşti bucuria mea, cu o clipă de întristare tu eşti durerea mea. Dar nu, să nu fie durere! Fii bucuria mea pentru totdeauna! Fii speranţa şi consolarea mea. Mă gândesc la tine, văd în tine, am încredere în tine, tu îmi dai deplinătate, tu mă ai, tu mă duci cu tine, tu mă inciţi şi tu mă farmeci. Acolo aproape de noi, un colţ de cer se deschide încet.
17 februarie, 1882
Să începem al cincizecilea an sfânt cu aceste cuvinte divine: Te iubesc…
Victor Hugo (1802-1885) şi Juliette Drouet (1806-1883)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu