Primul concert al lui Franz Liszt, susţinut în România.

Foto: Liszt la 21 de ani, litografie de Achille Devéria

Liszt în Weimar în 1856

1846-În sala „Momolo" din Bucureşti are loc primul concert al lui Franz Liszt , susţinut în România. In decembrie 1846, aflat in drum spre Kiev, marele Franz Liszt poposise la Bucuresti si concertase la sala Momolo. Vechea Sala Slatineanu fusese ridicata in 1828 de  italianul Momolo in curtea caselor Slatineanu - functiona la etajul viitoarei Case Capsa - si s-a numit si Sala Momolo ; pe la 1875 Grigore Capsa desfiinteaza sala si amenajeaza camere de hotel.

Articol realizat de Costin Tuchila – Aproape toate amănuntele turneului lui Liszt în Ardeal şi în Ţările Române sunt cunoscute, de la itinerar la datele şi programele concertelor. Rămâne însă o întrebare: pe ce piane a cântat Franz Liszt?

Înainte de a încerca un răspuns, să recapitulăm. La 1 Noiembrie 1846, numeroşi timişoreni se aflau în stradă aşteptând sosirea lui Liszt, care venea cu diligenţa de la Budapesta. Cum ora era greu de ştiut, se pare că mulţimea a aşteptat îndelung. Pe un arc de triumf construit special în piaţa din faţa catedralei, se putea citi: „Bine ai venit, Franz Liszt”. Ferestrele clădirilor erau luminate, balcoanele pline de flori. Un asemenea entuziasm şi un număr atât de mare de oameni adunaţi la un loc nu mai fuseseră văzute niciodată, după cum consemnează presa vremii. La Timişoara, Liszt a dat două concerte, în 2 şi 4 Noiembrie. Primul, în Palatul Prefecturii, într-o atmosferă sufocantă, a cuprins transcripţia după Andante din „Lucia di Lamermoor de Donizetti, Fantezie din opera „Norma” de Bellini, Andante cu variaţiuni de Beethoven, „Ave Maria” şi „Regele ielelor” de Schubert, Fantezie pe cântece maghiare de Liszt şi Marşul lui Rákoczy, prelucrat de asemenea de compozitorul interpret. În programul celui de-al doilea concert, în sala Teatrului, Liszt a păstrat doar cele două piese de la sfârşit, începându-şi programul cu transcripţia pentru pian a Uverturii la opera „Wilhelm Tell” de Rossini şi continuându-l cu „Păstrăvul” de Schubert, „Hexameron” de Liszt, Variaţiuni de bravură pe o temă din „Puritanii” de Bellini, o mazurcă şi o poloneză de Chopin. Programe complexe, în care Liszt, care avea 35 de ani, îşi putea etala nu numai tehnica de virtuozitate, bravura, poza de tip romantic care îl făcuseră celebru în întreaga Europă, ci şi tipul special de abordare pianistică, uimitoare în epocă, muzicalitatea puţin comună şi capacitatea improvizatorică.

Creion de desen - Haydn Greenway 1995

De la Timişoara, Liszt a plecat la Arad, unde a fost întâmpinat cu un entuziasm similar: acelaşi arc de triumf, dar şi coruri care înălţau imnuri, o fanfară militară şi o orchestră populară, ultima întâmpinându-l chiar în camera de hotel. Fusese făcut Cetăţean de Onoare al oraşului. Concertele, cu aceleaşi programe, au avut loc în sala festivă a Hotelului Crucea Roşie, în 8 şi 10 noiembrie. Se pare că a cântat pe pianul aflat în prezent în Muzeul Teatrului din Arad, un instrument Max Eilinger, ceea ce ar contrazice faptul că Liszt cânta în turnee numai pe pianele sale, care erau transportate nu se ştie cum.

Dar să continuăm. Întors la Timişoara, susţine în 17 noiembrie un concert de binefacere, în compania violonistului timişorean Mihail Jáborsky. O parte din bani au fost împărţiţi săracilor, 200 de florini au fost dăruiţi Asociaţiei muzicanţilor din oraş, încă 100 destinaţi înfiinţării unei şcoli. După acest concert, pleacă la Sibiu, unde este găzduit la Hotelul Împăratul Romanilor şi concertează în 20 noiembrie, în Sala Redutelor. Aici se pare că a cântat alternativ pe două piane Érard, ceea ce a produs desigur o curiozitate în plus. Programul nu indică numele autorului Polonezei interpretate de Liszt (probabil Chopin), alături de cunoscutele fantezii din opere, acelaşi Andante cu variaţiuni de Beethoven, o mazurcă de Chopin şi improvizaţii pe melodii populare maghiare

În 24 noiembrie ajunge la Cluj. În 26 şi 29 noiembrie dă două concerte în Sala Redutei (Muzeul Etnografic de astăzi). Apoi încă două, în 3 şi 6 decembrie, în sala Teatrului vechi, construit în 1821 (pe terenul pe care se află astăzi Casa Universitarilor). Programul este identic cu cel de la Timişoara. Şi aici, gesturile de binefacere nu lipsesc şi, desigur, întreaga suită de scene de entuziasm, cu mulţimea care îl aclamă şi îl conduce în oraş, cu nelipsitul taraf de lăutari care îi oferă un material muzical captivant, pe care îl va folosi în „Rapsodia română” pentru pian.

Multă vreme nu s-a ştiut că în acest periplu, înainte de a pleca spre Bucureşti, Liszt a cântat la Aiud, în hanul oraşului, în 8 decembrie. Pentru drumul spre Bucureşti au fost pregătite patru trăsuri cu câte opt cai împodobiţi de sărbătoare, veritabil alai regal. Primit de prinţul Mihail Ghica, în casa căruia a rămas pe timpul şederii, cântă pentru prima dată la Bucureşti, în sala Momolo de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), probabil în 22 decembrie. Concertul, al cărui program cuprindea, pe lângă piesele interpretate în Ardeal, şi „Invitaţie la vals” de Weber, se repetă de două ori până în 30 decembrie, pentru ca în ziua de 1 ianuarie 1847, Liszt să fie invitatul domnitorului Gheorghe Bibescu, la palat, unde improvizează pe teme româneşti. La 11 ianuarie trece prin Focşani, în drum spre Iaşi, unde va susţine trei concerte, în 18, 21 şi 24 ianuarie, primul în saloanele lui Alecu Balş, celelalte, în sala Teatrului.

În turnee, Liszt obişnuia să cânte pe două piane de concert Érard. Le prefera, instrumentele construite de Sebastien Érard (1752–1831) şi urmaşii săi îndeplinind toate exigenţele cerute de tehnica lui Liszt, de preferinţa sa pentru sonorităţi ample şi mai ales pentru jocul rapid al nuanţelor dinamice, piano – forte. Dacă nu a făcut excepţie în turneul din Ardeal şi Ţările Române, cum au fost transportate aceste instrumente masive? În monografia „Franz Liszt” (Bucureşti, Editura Muzicală, 1963), Theodor Bălan avansează următoarea idee: „Din unele informaţii ce am putut obţine în Ardeal, se pare că Belloni, secretarul său, era foarte ingenios şi, pe cât era cu putinţă, transporta aceste instrumente masive pe plute. Aşa se explică de ce a venit întâi la Timişoara, urmând cu pianele un drum de apă, în timp ce Liszt călătorea cu diligenţa. Nu ne-a fost cu putinţă să aflăm în ce măsură acest procedeu era utilizat de cei ce făceau încă de la începutul secolului comerţ cu «pianoforte». Transportul la Bucureşti era mai lesnicios, fiindcă de la Viena, pe Dunăre, se ajungea până la Giurgiu fără nici o dificultate. De aici la Bucureşti transportul era posibil. 

Totuşi pentru pianele mai puţin rezistente de atunci, transportul pe şoselele greu practicabile putea constitui o adevărată probă de rezistenţă.”

Dacă e adevărat, „detaliul” devine, se înţelege, senzaţional.