Umberto Eco despre frumos de Valeriu Gherghel

“Istoria frumuseţii”, sub îngrijirea lui Umberto Eco, e mai degrabă un “album de artă”, comentat simplu, fără preţiozitate. Lucrarea cuprinde o antologie fotografică şi una de texte (de la Platon şi Euripide la Marinetti sau Kafka). În introducere, Umberto Eco pune frumuseţea în opoziţie cu dorinţa: “Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre Frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră. [...] Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar aduce desfătare, dar care tot frumos rămîne chiar dacă aparţine altcuiva. Fireşte, nu luăm aici în discuţie atitudinea celui care, aflîndu-se în faţa unui obiect frumos, cum ar fi tabloul unui mare pictor, doreşte să îl şi stăpînească, din orgoliul de a fi posesorul acestuia, din dorinţa de a-l putea admira în fiecare zi sau pentru marea sa valoare economică. Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorinţă a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de-a face cu sentimentul Frumosului. [...] De aceea, semnificaţia Frumosului este diferită de cea a dorinţei”. Lucrarea nu e neapărat o istorie a artei, deşi tocmai arta e convocată în principal în această istorie, ci o naraţiune ilustrată despre frumos şi evoluţia lui. Umberto Eco precizează: “În tot cazul, aceasta este o istorie a frumuseţii şi nu o istorie a artei (sau a literaturii, sau a muzicii) şi vor fi citate doar ideile exprimate pe parcursul veacurilor care pun în relaţie raportul dintre Artă şi Frumuseţe. Întrebarea cît se poate de previzibilă este următoarea: de ce această istorie a Frumuseţii este ilustrată aproape de fiecare dată prin opere de artă? Pentru că artiştii, poeţii, romancierii au fost aceia care ne-au povestit de-a lungul secolelor ceea ce considerau ei a fi frumos, lăsîndu-ne şi dovezi în acest sens”. Definiţia lui Eco (frumosul este “un bine care nu trezeşte în noi dorinţa”) reprezintă un compromis între echivalarea platoniciană a frumosului cu binele şi credinţa kantiană a frumosului ce trezeşte o “plăcere fără scop, dezinteresată”. Valeriu Gherghel *** Istoria frumuseţii, ediţie îngrijită de Umberto Eco, traducere de Oana Sălişteanu, Bucureşti, Editura Rao, 2005. P. S. Imaginea care însoţeşte aceste note de lectură este o reproducere după tabloul pictorului englez pre-rafaelit, John Collier (1850 – 1934), tablou intitulat Lady Godiva (1898). Legenda spune că soţia nobilului saxon Leofric, conte de Mercier şi senior de Coventry, a străbătut, „îmbrăcată doar în părul său lung şi înmiresmat”, străzile cetăţii pentru a-l convinge pe războinicul ei soţ să micşoreze dările supuşilor. Uluitoarea ispravă a frumoasei domniţe Godiva s-a petrecut pe la anul 1000. Cititi mai mult aici