13 cărți pe care nu le-a citit nimeni cu excepția noastră Valeriu Gherghel

M-am amuzat să găsesc zilele trecute, în publicația The Huffington Post, următorul titlu de articol: ”13 Books Nobody's Read But Says They Have”. Îl puteți citi, aici dacă nu ați făcut-o încă. Articolul este foarte scurt și se compune din prezentarea laconică a copertelor celor 13 cărți. Toată lumea pretinde că le-a citit deja, cu mare bucurie și cu infinită evlavie. Nimeni nu are curajul să-și recunoască ignoranța. Cel puțin asta susține autorul articolului. Sînt titluri sobre, cărți grele, venerate, mii de pagini de talent și înțelepciune încordată, un fragment din erudiția omenirii, din geniul ei. Și totuși... Și totuși, adevărul este că foarte puțini le-au citit. Cîțiva le-au răsfoit în treacăt, alții s-au uitat la Cuprins, la indicele de materii, la subtitluri (dacă există). Unii au citit, poate, o pagină-două, nu mai mult, pe sărite, din introducere sau din concluzii. Au reținut finalul sau nici măcar atît. În fine, majoritatea nu le-a văzut deloc. Probabil de asta Huffington Post prezintă copertele: un titlu se reține mai ușor dacă e tipărit pe o copertă, într-un context sumbru, suav sau vioi, cu litere stacojii, cu aldine. Aspectul unui volum este, adesea, un pretext suficient pentru a-l achiziționa și a-l depune într-un raft. Dar un pretext insuficient pentru a-l deschide. Sigur, lumea discută și despre cărțile pe care nu le-a zărit. Nu-i interzis. S-a inventat și o artă de a te descurca în astfel de ocazii festive: ”cum să vorbești inspirat și profund despre cărți pe care nu le-ai văzut niciodată”. Și, în definitiv, chiar dacă nu am citit cutare carte, știm adesea o mulțime de lucruri despre ea. Am întîlnit numele autorului într-o enumerare, într-un articol de ziar, într-o conversație animată (la un dineu, la o defilare cu torțe, la dezvelirea statuii unui politician), în digresiunea unui conferențiar plictisit, într-o recenzie superficială, într-un necrolog. Dar ceea ce-i caracterizează pe cititorii de ambe sexe este sfiala de a-și recunoaște lacunele. În mintea lor, a nu fi citit un titlu dintr-o listă absolut întîmplătoare de 13 (sau întreaga listă a celor 13 titluri) și a recunoaște neted că nu l(e)-ai studiat cu creionul în mînă echivalează cu un viciu, ca un păcat inavuabil. Nu ești om cultivat dacă n-ai epuizat lista. Și nu numai lista din Huffington Post. Toate listele... În situația asta (cărți citate, dar nu și citite, cărți adorate, dar nu și deschise) se află, în primul rînd, scrierile canonice, pentru a nu pune la socoteală și volumul lui Harold Bloom, care n-a devenit încă un titlu canonic, nu numai din pricina subiectivității autorului. În al doilea rînd, scrierile la modă, recente, titlurile care sînt pe buzele tuturor, recomandate de editori și librari. Dacă nu-i profesor de specialitate sau academician (deși nu bag mîna în foc nici pentru ei), nimeni nu-și pierde timpul cu astfel de vechituri. Dacă le-a studiat la școală e minunat, dacă nu, așa a fost să fie. Oricum, poeții și prozatorii nu s-au oprit niciodată din scris și nici nu au de gînd. E un adevăr sesizat și de Julio Cortazar în Sfîrșitul lumii sfîrșitului. Cîți au citit cu adevărat Iliada și Odiseea? Dar Eneida? Cîți au citit cu adevărat Purgatoriul și Paradisul (se subînțelege: toți am străbătut Infernul în viețile proprii)? Cîți au citit Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman,de la dedicația inaugurală și pînă la ”povestea cu cucoșul roșu” din final? Dar Oblomov? Dar Muntele vrăjit? Dar Călătorie la capătul nopții? Aproape nimeni. Nu voi spune, Doamne ferește!, că astfel de titluri sînt obligatorii, nici un titlu din istoria literaturii (și a filosofiei) nu este, prin definiție ori prin decret divin, obligatoriu: toate sînt facultative. Pare un paradox, dar nu e. Poți trăi foarte bine și fără ele, citind numai cărți de mîna a doua sau cărți de Tarot. În opinia mea, după o anumită vîrstă, nu mai contează prea tare ce citești (cărți canonice sau nu), contează cum citești și ce re-citești. Căt despre cărțile la modă, nu au succes decît dacă sînt sub 200 de pagini. Cînd au mai mult, tind să intre în prima categorie. Capătă instantaneu statutul și patina cărților canonice. Din păcate, prozatorii de azi disprețuiesc moda și întrec orice măsură: 2666 are peste o mie de pagini, Infinite Jest, cam tot pe atît. Trei tigri triști trece binișor de 500. Mulți avem pe conștiință astfel de titluri. Am și eu, și încă din belșug, pot dărui și altora, inclusiv din titlurile menționate deasupra... Toți avem păcatul ăsta, toți avem schelete în bibliotecă (și nu numai în dulap), sînt pline bibliotecile de schelete (cărți și cititori, deopotrivă), ar trebui să se numească relicvarii și să fie venerate ca atare. De altfel, nu îndrăznim să recunoștem că n-am făcut cutare lucru pe care toți ceilalți pretind sus și tare că l-au făcut și încă de multișor, din fragedă copilărie. Cel mai frumos vorbesc despre Veneția cei care n-au fost niciodată acolo. Cel mai doct vorbesc despre femei burlacii și preoții catolici. Cel mai spumos vorbesc despre sărăcie miliardarii. Numai cei care nu s-au plimbat printre ruinele Cartaginei pot preciza culoarea nisipului cartaginez. Cel mai pasionant vorbesc despre Don Quijote cei care n-au deschis niciodată Don Quijote. Toți se închină, în schimb, Cavalerului Tristei Figuri. Cei mai mari fani ai lui Borges sînt tocmai cei care nu i-au citit poeziile, eseurile și povestirile. Ce-i drept, știm atîtea despre Borges și povestirile lui (toată lumea citează din Borges, omul a avut de spus cîte ceva interesant în mai toate domeniile de interes acut pentru omenire: istorie, fericire, destin, temporalitate, Dumnezeu, moarte), încît ne este de-a dreptul lehamite să-i mai deschidem cărțile. Și, la urma urmelor, soarta marilor scriitori a fost dintotdeauna aceea de a supraviețui sub forma unor propoziții simple, fragmentar. În lista din Huffington Post sînt lucrări de toate felurile. Alături de Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer (răsfoit!), Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi (citit!), Ulysses de James Joyce (citit!), Versetele satanice (necitit!!!), Moby-Dick (citit!), Scurtă istorie a timpului de Howking (necitit!!!), Infinite Jest de David Foster Wallace (necitit!, tocmai s-a tradus în română, la Curtea Veche, primul lui roman Mătura sistemului, necitit!!!!), Numele trandafirului de Umberto Eco (citit!), În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (citit doar două volume din șapte!), Don Quijote de Miguel de Cervantes (citit!), Colindul de Crăciun de Charles Dickens (necitit!), Pe patul de moarte de William Faulkner (citit!), Democrația în America de Alexis de Tocqueville (necitit!). Ar trebui să fie 13. Cred ca una mi-a scăpat ori am pus alta în plus, nu mai știu. Dacă nu sînt fix 13, este sigur că am omis ceva. Iar dacă am omis ceva, e sigur că sînt obosit. Iar dacă sînt obosit, este sigur că nu mă voi apuca să citesc tocmai acum Democrația în America... Dar Domniile voastre, că tot veni vorba, cîte titluri din lista de față ați parcurs? P. S. În imagine, Picasso: Femme lisant (1920).