pentru mine,si nu numai,Milos Forman a insemnat,si inca mai inseamna,in pofida unor scandaluri (fie vorba intre noi,mai mereu a avut un astfel de acompaniament de-a lungul carierei sale cinematografice) nu numai un nume ci si o scoala.
atunci cand am aflat ca secundul sau,Philip Kaufman,a realizat un film evident ca am fost foarte interesat sa-l vizionez.
realizat in anul 1988 nu mi-a fost usor sa-l vad,dar pana in cele din urma gratie bunavointei unui bun amic am facut o copie mizerabila a filmului si m-am asezat linistit sa-l vad.
foarte rapid linistea mi-a fost tulburata,chiar din primele secvente.
intrezaream mana maestrului care l-a format dar vedeam si curajul incepatorului,caci Kaufman avea o abordare absolut nefireasca in raport cu morala socialista a modului in care se petrec lucrurile intr-un spital oarecare din Cehosolvacia.
mai apoi vizionand secventa cu secventa am realizat ca ma aflu in fata unui mare regizor care stie sa utilizeze cu mare rafinament instrumentele cinematografice pentru a crea emotii.
caci asta este filmul,o caruta de emotii,si nu intamplator i s-a pus un titlu atat de ciudat.
oricine-l vede nu se poate sa nu se intrebe cum a fost posibil ca dincolo de frumusetea fara echivoc a sufletului pe care-l evidentiaza si regizorul in acest film sa existe in realitate o armata de monstri care n-au scrupule si nici inima.
iar pacatul cel mai mare este ca dintre toate tarile napastuite de pecinginea comunista numarul cel mai mare de astfel de creaturi a existat pe meleagurile noastre......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu