;
'Tempo di Menuetto' by Antonio Salieri
Antonio Salieri - (18 august 1750, Legnago, Italia - 7 mai 1825), compozitor şi dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart şi îndrumător al lui Beethoven, Schubert şi Liszt, unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Se bănuieşte şi astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deşi marea majoritate a muzicicologilor specializaţi în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată.
Viaţa
Crescut intr-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara şi clavecinul, dar şi toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat şi era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orăşelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinţilor se mută la Padua, apoi la Veneţia, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneţia, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curţii imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în oraşul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziţia cu Gassmann, care l-a iniţiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieţii sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curţii de către Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soţia sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcţie pe care a ocupat-o până în 1824. A fost preşedinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiştilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-preşedinte după 1795, şi s-a ocupat de concertele ei până în 1818.
A atins un statut social elevat, şi era adesea asociat cu alţi compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoşi compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert şi Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor şi celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.
Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziţie Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:Ruh sanft! Vom Staub entblößt,
Wird Dir die Ewigkeit erblühen.
Ruh sanft! In ew’gen Harmonien
Ist nun Dein Geist gelöst .
Er sprach sich aus in zaubervollen Tönen,
Jetzt schwebt er hin zum unvergänglich Schönen.
Odihneşte în pace!
Neacoperită de colb,
Veşnicia va înflori pentru tine.
Odihneşte în pace! În veşnice armonii
Dizolvat este duhul tău.
El s-a exprimat în note-ncântătoare,
Acum pluteşte spre frumuseţea nemuritoare.
În timpul vieţii sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor şi compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menţiona Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778, Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788, Palmira, Regina di Persia (1795) şi Falstaff o sia Le tre burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menţiona două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi şi orchestră (în 1774) şi un set de variaţiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815.
Antonio Salieri: "Piccolo requiem" (1804)
Salieri şi Mozart
Se spune Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalităţii lor în domeniul muzical şi pentru că Salieri resimţea puternic superioritatea lui Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură,dar şi în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart şi Salieri au fost uneori în competiţie, dar s-au comportat amical unul faţă de celălalt şi s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat şi motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.
Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menţiona o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câştigat credibilitate şi au întinat reputaţia lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naţionalismul crescând a dat naştere unei tendinţe de a transfigura geniul austriac al lui Mozart în timp ce italianului Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing foloseşte clişeul intrigantului Salieri care încearcă să frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deşi născut italian, Salieri a trăit în Viena imperială de la vârsta de 16 ani şi a fost privit ca un compozitor german. În 1772 împărăteasa Maria Tereza comenta preferinţele sale pentru compozitorii italieni în defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuşi se vedea ca un compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele, operele şi cântecele sale scrise în limba germană.
Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl priveşte pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie profesor de muzică al prinţesei de Württemberg şi Salieri a fost ales în locul lui datorită reputaţiei sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eşuat din nou în solicitarea de a fi profesorul de pian al prinţesei.
Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eşecul operei. "Salieri şi clica lui vor mişca cerurile şi pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eşecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curţii care a scris libretto-ul de la Figaro.
Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eşecul operei. "Salieri şi clica lui vor mişca cerurile şi pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eşecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curţii care a scris libretto-ul de la Figaro.
Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulţumit de acest fapt.
Există, totuşi, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor animozităţi reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său Franz Xaver, şi când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readusla ordinea zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivităţile de încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puţin de trei masse ale lui Mozart în bagajul său. Salieri şi Mozart au compus chiar şi o cantată pentru voce şi pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a faimoasei cântăreţe Nancy Storace. Aceasta cantată s-a pierdut, deşi a fost tipărită de Artaria în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), şi marea simfonie în Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre reprezentaţii în 1791. În ultima sa scrisoare care a supravieţuit, Mozart îi spune soţiei sale despre prezenţa lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A ascultat-o şi vizionat-o cu toată atenţia, şi de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..."
Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viaţă şi a fost spitalizat cu puţin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, şi-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenţi ai lui Salieri, Gottlieb Parsko and Georg Rosenberg, cât şi medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puţin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale.
Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viaţă şi a fost spitalizat cu puţin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, şi-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenţi ai lui Salieri, Gottlieb Parsko and Georg Rosenberg, cât şi medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puţin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale.
După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Puşkin, Mozart şi Salieri (1831), precum şi compunerea unei opere de Nicolai Rimsky-Korsakov (1898 au pornit o tradiţie de licenţă poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană, această versiune este reluată şi popularizată de piesa puternic ficţională a lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câştigător al Oscarului din 1984 al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe Salieri şi Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât şi Forman au afirmat în mod expres natura fictivă a operei lor şi în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său, mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate".
În mare parte din cauza lui Schaffer şi a adaptării sale cinematografice cuvântul "Salieri" a intrat în conştiinţa publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent.
În mare parte din cauza lui Schaffer şi a adaptării sale cinematografice cuvântul "Salieri" a intrat în conştiinţa publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent.
Mozart Vs Salieri
