Luis de Góngora y Argote

Luis de Góngora, de Diego Velázquez.

Un fragment din opera „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”) de Miguel de Cervantes, ar suna tradus cam aşa :

„Acel ce deţine a scrierii cheie,

cu graţie şi agerime extremă,

al cărui egal în cetate nu se cunoaşte

este don Luis de Góngora, pe care mă tem

să nu îl perjudic prin laudele mele,

chiar de le-aş ridica la rang suprem.”'

Luis de Góngora y Argote (n. 11 iulie 1561, Córdoba, d. 23 mai 1627, Córdoba) a fost un poet şi dramaturg aparţinând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieţii poetului.

Corneille Van Cleve

Paris, 1646 - 1732

Polyphème (marbre)

La fabulă de Polifemo y Galatea "(" Fabula Polyphemus şi Galatea), sau pur şi simplu Polifemo, este o operă literară scrisă de poetul spaniol Luis de Góngora y Argote. Poezia, deşi puternic împrumutata din surse literare de greacă şi romană antichitate, încearcă să meargă dincolo de versiuni ale mitului stabilite prin reconfigurarea structurii narative pronunţate de către Ovidiu. 

Strofă 48:

"Orejas Sorda hija del Mar, cuyas

O greşeală, fiul gemidos ROCAS Viento AL:

O dormida te huerten o greşeală quejas

Purpúreos troncos de corales ciento,

O Al disonante numero de almejas

- Marino, si agradable nu, instrumento-

Coros Estes tejiendo escuchas Día ONU

Mi VOZ, dulce por, cuando nu Mía por ".

A studiat în Salamanca, aprobând cursurile în 1585 şi a fost ales canonic la o catedrală din Córdoba, funcţie care i-a permis să călătorească prin regiuni precum Navarra, Andalucía şi ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaén, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal şi l-a primit la Curte până în 1626, timp în care Góngora a încercat să obţină posturi şi favoruri pentru membrii familiei sale; în 1627, Luis de Góngora avea să moară în Córdoba.

Velázquez i-a făcut un portret în care se poate remarca fruntea lată şi senină, iar din documentele şi satirele marelui său rival, Francisco de Quevedo, putem presupune că era un om jovial şi guraliv, foarte sociabil şi iubitor al luxului şi al bunurilor lumeşti în general. Îi plăceau jocurile de cărţi şi coridele, fiind chiar criticat uneori că nu respectă normele de conduită ale unui reprezentant al clerului. În epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar dacă n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuanţele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten şi unul din cei mai buni discipoli. Góngora a murit în urma unui atac de apoplexie pe când avea 65 de ani, iar cu ceva timp înainte îşi pierduse memoria.

ROMANCE
by: Luis de Argote y Góngora (1561-1627)

HE loveliest girl in all our country-side,

To-day forsaken, yesterday a bride,

Seeing her love ride forth to join the wars,

With breaking heart and trembling lip implores:

"My hope is dead, my tears are blinding me,

Oh let me walk alone where breaks the sea!

 

"You told me, Mother, what too well I know,

How grief is long, and joy is quick to go,

But you have given him my heart that he

Might hold it captive with love's bitter key,--

My hope is dead, my tears are blinding me.

 

"My eyes are dim, that once were full of grace,

And ever bright with gazing on his face,

But now the tears come hot and never cease,

Since he is gone in whom my heart found peace,

My hope is dead, my tears are blinding me.

 

"Then do not seek to stay my grief, nor yet

To blame a sin my heart must needs forget;

For though blame were spoken in good part,

Yet speak it not, lest you should break my heart.

My hope is dead, my tears are blinding me.

 

"Sweet Mother mine, who would not weep to see

The glad years of my youth so quickly flee,

Although his heart were flint, his breast a stone?

Yet here I stand, forsaken and alone,

My hope is dead, my tears are blinding me.

 

"And still may night avoid my lonely bed,

Now that my eyes are dull, my soul is dead.

Since he is gone for whom they vigil keep,

Too long is night, my tears are blinding me,

Oh let me walk alone where breaks the sea!"

Deşi Góngora nu a reuşit niciodată să-şi publice opera, scrierile sale au trecut din mână în mână, în formă de manuscrise, care au fost colecţionate şi apoi grupate în antologii, care s-au publicat cu sau fără acordul lui. Într-un timp s-a crezut că manuscrisul cel mai autorizat era cel copiat de Antonio Chacón pentru Contele-Duce de Olivares, deoarece conţinea note scrise chiar de Góngora, precum şi observaţii privind data redactării fiecărui poem; dar tocmai datorită faptului că era dedicat unui nobil, nu conţinea şi operele satirice sau cele cu conţinut vulgar. În anul morţii poetului, Juan López Vicuña a publicat o ediţie a operelor lui Góngora cu note pertinente, neadmisă însă de către Inchiziţie. La scurt timp după aceea, Gonzalo de Hoces a publicat o altă ediţie, în 1633, considerată a fi mai bună decât precedenta.

Deşi încă din operele sale iniţiale s-a identificat cu barocul literar, Góngora era un reprezentant al tipului de estet niciodată mulţumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu”, obişnuia să spună), şi din acest motiv s-a decis să realizeze ceva „nu pentru mulţi” şi să intensifice şi mai mult uzul retoricii şi imitaţia poeziei latine clasice, introducând numeroase cultisme şi o sintaxă bazată pe hiperbaton şi simetrie; la fel de atent a fost şi la sonoritatea versurilor, ajugând să pară un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor şi îşi umplea versurile de o manieră epicureică cu nuanţe senzoriale de culoare, sunet şi tact.

De asemenea, prin intermediul a ceea ce Dámaso Alonso, unul din criticii săi cei mai avizaţi, a numit eludări şi aluzii, Góngora a transformat ultimele sale poezii într-un exerciţiu de rezolvat de către minţile lucide şi erudite, ca un fel de ghicitoare sau hieroglifă intelectualizată, al cărei costum permite plăceri rafinate. Aceaste este estetica barocă, ce s-a numit în onoarea sa „gongorism”, sau cu sens peiorativ, împrumutat din reforma luterană, „Culteranism”, deoarece adversarii lui Góngora îl considerau pe poet şi pe adepţii săi adevăraţi „eretici” ai poeziei.

Critica literară, începând cu Marcelino Menéndez Pelayo, a făcut în general distincţia între două etape ale creaţiei lui Góngora : prima este cea corespondentă „Principelui luminii”, când poetul compune „romances” şi „letrillas”, apreciate până în epoca neoclascismului, iar a doua este cea corespondentă „Principelui tenebrelor”, care începe în 1610 şi în care compune oda „Cucerirea portului Larache”, transformându-se în poetul obscur şi neinteligibil pe care îl recunoaşte toată lumea. Dar de fapt, până în epoca romantismului această parte a operei sale a fost criticată cu asprime şi chiar cenzurată de către neoclasicul Ignacio de Luzán.

Această teorie, însă, a fost combătută de către Dámaso Alonso, care a semnalat că obscuritatea şi complicaţiile existau deja în prima epocă de creaţie, iar în a doua au fost duse la extrem. În romances precum „Fabula lui Píramo y Tisbe” şi în unele letrillas apăreau deja jocuri de cuvinte, aluzii, sintaxa latinizantă, numai că atenuate de versurile sale, de ritm şi muzicalitate, precum şi de folosirea unor forme şi teme tradiţionale.

pagina de titlu a manuscrisului Chacon

Luis de Góngora y Argote: The hours that are filing down the days, the days that are gnawing down the years

Of the deceitful brevity of life

The arrow goes less quickly to its target,
that it bites sharply; the straining chariot
does not race more silently
over the mute sand to the finish line,

than hastily and secretly our age
runs to its end. To whomever doubts this,
proud as he may be of naked reason,
each repeated Sun is a comet.

Carthage admits this, and you don't know it?
You risk danger, Licio, if you keep on
following shadows and embracing illusions.

The hours will not pardon you easily;
the hours that are filing down the days,
the days that are gnawing down the years.

--Luis de Góngora y Argote (1561-1627). 

Aceasta este una dintre cele mai faimoase poeme în limba spaniolă.

De la brevedad engañosa de la vida

Menos solicitó veloz saeta
destinada señal, que mordió aguda;
agonal carro por la arena muda
no coronó con más silencio meta,

que presurosa corre, que secreta,
a su fin nuestra edad. A quien lo duda,
fiera que sea de razón desnuda,
cada Sol repetida es un cometa.

¿Confiésalo Cartago, y tú lo ignoras?
Peligro corres, Licio, si porfías
en seguir sombras y abrazar engaños.

Mal te perdonarán a ti las horas;
las horas que limando están los días,
los días que royendo están los años.