Marcel Proust

1871
Naşterea lui Marcel Proust, scriitor francez


  1871 - S-a născut Marcel Proust, scriitor si estetician francez, autor al celebrului roman „În cautarea timpului pierdut” (m.18.11.1922). 

Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust
Naştere –	10 iulie 1871 Auteuil, Paris
Deces –	18 noiembrie 1922 Paris, la vârsta de 53 de ani
Profesiune –	romancier, eseist şi criticfrancez
Naţionalitate –	francez
Perioadă activă ca scriitor –	1890-1922
Genuri –	poezie, roman, eseu, critică
Mişcare literară –	Roman de introspecţie şi analiză ale conştiinţei
Influenţe –	John Ruskin; Henri Bergson;Lev Tolstoi (Anna Karenina)
A influenţat pe –	Literatura secolului al XX-lea
Website –	Timpul lui Proust, în limba franceză
Premiul Goncourt.

Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust (n. 10 iulie 1871 - d. 18 noiembrie 1922) a fost un romancier, eseist şi critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut (în limba franceză À la recherche du temps perdu), operă monumentală de ficţiune a secolului XX, publicată de Gallimard în şapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeţii, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor André Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Seuil. Ulterior Gallimard însuşi a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona.

Fiul unor burghezi extrem de înstăriţi, Proust s-a născut în Auteuil (în partea sudică a Parisului, pe atunci un simplu sat din cel de-al XVI-lea arondisment) în casa unchiului său, fratele mamei sale, exact la două luni după semnarea Tratatului de la Frankfurt ce punea capăt Războiului Franco-Prusac. Naşterea sa s-a produs în contextul social foarte violent al suprimării Comunei din Paris, şi corespundea fazei de consolidare a Celei de a Treia Republici franceze. O mare parte din materialul romanului În căutarea timpului pierdut priveşte aceste schimbări, cu precădere declinul aristocraţiei şi ridicarea burgheziei care s-a produs în Franţa exact în această perioadă istorică, ce mai este cunoscută şi sub denumirea de fin de siècle.

Tatăl lui Proust, Achille Adrien Proust, era un faimos doctor şi un epidemiolog, profesor la Facultatea de Medicină, care s-a ocupat de studiul holerei, o boală ce făcea ravagii în Europa şi Asia. Fiind autorul a 20 de tratate de medicină, epidemiologie şi igienă, precum şi a unui număr foarte mare de articole medicale, a fost unul dintre modelele lui Proust. Jeanne Clémence Weil, mama lui Proust şi fiica unui evreu foarte bogat şi cultivat, poseda o cultură extrem de rafinată. Scrisorile păstrate de la ea demonstrează că avea un foarte dezvoltat simţ al umorului, stăpânea de asemenea limba engleză astfel încât să-i transmită fiului abilitatea si dorinţa de a traduce în limba franceză eseurile lui John Ruskin (conform biografului Jacques Yves Tadié).

La vârsta de doar 9 ani Proust suferă de primul atac serios de astm, drept pentru care întreaga sa familie îl consideră un copil bolnăvicios. Proust îşi petrece vacanţele în satul Illiers care a devenit model, alături de unele detalii preluate din casa unchiului său din Autueil, pentru oraşul fictiv "Combray", în care au loc majoritatea scenelor din romanul În căutarea timpului pierdut. (Illiers a fost de altfel rebotezat Illiers-Combray cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Proust).

În ciuda sănătăţii sale precare, Proust a servit un an (1889-1890) drept soldat în armata franceză, şi a staţionat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locaţie pentru romanul său. Tânărul Proust a fost un diletant şi un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat. Reputaţia sa de snob şi de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman al ciclului "În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat numărându-se şi André Gide.

Proust era foarte apropiat de mama sa, după cum stau mărturie şi răspunsurile sale pe care le-a dat la un chestionar în timpul liceului, chestionar care îi poartă de altfel numele. Pentru a mai scăpa de insistenţele tatălui său care-i recomanda să lucreze, Proust a devenit bibliotecar voluntar la Bibliothèque Mazarine în vara anului 1896. După ce şi-a luat concediu de odihnă, l-a prelungit până când a fost dat afară, după câţiva ani. Nu a avut niciodată un loc de muncă stabil şi nu părăsit niciodată apartamentul părinţilor săi (conforma aceluiaşi biograf, Tadié).

Viaţa lui Proust şi cercul familiei sale s-au modificat brusc în primii ani ai secolului XX. În februarie 1903 fratele lui Proust, Robert, s-a căsătorit şi a plecat de acasă. Tatăl său a murit în luna septembrie a aceluiaşi an. În final mama sa avea să moară, spre disperarea totală a fiului ei, în septembrie 1905. Proust a moştenit o sumă uriaşă, în banii din zilele noastre aproximativ 6 millioane de dolari americani, un venit lunar de 15,000$. Cu toatea astea starea lui de sănătate a continuat să se deterioreze.

Proust şi-a petrecut ultimii trei ani de viaţă închis în celebra sa cameră cu pereţii din dopuri de plută, şi a lucrat zi şi noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat. A murit în 1922 din cauza unei bronşite căpătate în timp ce vizita expoziţia pictorului său olandez preferat, Vermeer şi este înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris.

Proust a scris şi a publicat din tinereţe. Pe lângă revistele literare în care publică încă din epoca în care era elev de liceu, La revue vert şi La Revue lilas, din 1890-1891, Proust a publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel (Tadié). În 1892 a fondat o revista literară care se numea Le Banquet (titlul francez al celebrului dialog al lui Platon, Banchetul, cunoscut şi sub denumirea de Symposium). În anii următori Proust a publicat povestiri şi eseuri în extrem de prestigioasa revistă literară La Revue Blanche.

În 1896 apare Les Plaisirs et les Jours, o antologie în care au fost adunate multe dintre aceste opere de tinereţe. Cartea era însoţită de o prefaţă a unui autor în vogă la acea vreme, şi anume Anatole France, de desenele unei Mme. Lemaire, şi era atât de dichisită încât atingea preţul dublu faţă de cel al unei cărţi normale. Cu toate acestea critica nu i-a acordat nici un fel de atenţie.

În acelaşi an Proust a început să lucreze la un roman care a fost publicat abia postum în 1954 şi care se numea Jean Santeuil (titlul nu-i aparţinea lui Proust ci editorului sau postum). Multe dintre motivele din În căutarea timpului pierdut au fost pentru prima oară schiţate aici, mai multe părţi din romanul fluviu sunt acum pregătite în Jean Santeuil. Portretul părinţilor e ceva mai dur în Jean Santeuil în contrast evident cu cel din romanul cel mare unde părinţii sunt văzuţi în culori mai calde, mai pastelate. Din pricina primirii destul de proaste de care s-a bucurat Les Plaisirs et les Jours, şi a unor dificultăţi interne de construcţie, Proust a abandonat treptat Jean Santeuil în 1897 si s-a oprit complet în 1899.

Începând cu 1895 Proust şi-a ocupat câţiva ani cu lecturile din Carlyle, Emerson şi John Ruskin. În urma acestor lecturi, Proust a început să-şi rafineze propriile sale teorii despre artă şi rolul artistului în societate. Responsabilitatea ce-i revine artistului este să se confrunte cu aparenţa naturală, să-i deducă esenţa şi să exprime această esenţă prin medierea operei de artă. Viziunea lui Ruskin era cea mai importantă pentru naşterea acestei teorii, iar opera lui Ruskin era atât de importantă pentru el încât Proust pretindea că ştie pe dinafară câteva cărţi ale acestuia, inclusiv The Seven Lamps of Architecture (Cele şapte lămpi ale arhitecturii), The Bible of Amiens (Biblia din Amiens), şi Praeterita (Tadié, p. 350). În ciuda faptului că engleza sa nu era prea grozavă, Proust s-a apucat să traducă în franceză două din operele lui Ruskin.

Planurile lui Proust de a-l traduce pe Ruskin au fost stopate de lipsa sa de cunoaştere a limbii engleze. Traducerile au fost verificate de Proust, apoi de Marie Nordlinger, vara englezoaică a amantului său Reynaldo Hahn, şi apoi au fost lustruite din nou de Proust. Când un editor i-a descoperit metoda, Proust a răspuns, "Nu am pretenţia că ştiu engleza, am doar pretenţia că il stiu pe Ruskin" (Tadié). Traducerea Bibliei din Amiens a fost publicată în 1904, cu o introducere amplă a lui Proust. Atât traducerea, cât şi introducerea au fost amplu comentate; Henri Bergson a caracterizat introducerea lui Proust, drept "o importantă contribuţie la studiul psihologiei lui Ruskin" şi a lăudat traducerea (Tadié, p. 433). În momentul publicării, Proust lucra la a doua traducere din Ruskin, Sesame and Lilies (Susanul şi crinii), pe care a finalizat-o în iunie 1905, cu puţin timp înainte de moartea mamei sale, şi a publicat-o în 1906.

1908 a fost un an extrem de important în dezvoltarea sa scriitoricească. În prima jumătatea a acestui an a scris pastişe după alţi scriitori pe care le-a publicat în diverse reviste. Aceste exerciţii de imitaţie a stilului altora l-au ajutat să exorcizeze stilul scriitorilor pe care îi admira. În plus, în primăvara şi vara aceluiaşi an a scris fragmente critice ce au luat forma unui eseu intitulat Contre Sainte-Beuve (Împotriva lui Sainte-Beuve).

Proust a început sa construiască un roman din asemenea fragmente disparate, roman la care a lucrat continuu. În linii mari era vorba de o operă literară centrată în jurul unui narator la persoana I, care suferea de insomnie şi care în timpul nopţii îşi aminteşte cum în copilărie o aştepta pe mama sa să intre dimineaţa în camera sa. Romanul trebuia să se încheie cu o examinare critică a teoriei lui Sainte-Beuve, şi apoi cu respingerea ideii că biografia unui artist este unealta principală pe care un critic o utilizează pentru a-i înţelege opera. Astfel iau fiinţă pe rând în acest şantier al caietelor iniţiale părţi semnificative din "Combray", "Swann indragostit", fragmente din La umbra fetelor în floare, Sodoma şi Gomora şi Timpul regăsit. Pentru că nu găsea un editor care să-l publice, Proust s-a îndepărtat foarte mult de proiectul său primar, deşi rezultatul final păstra multe motive şi elemente din această schiţă iniţială. În 1910 el lucra deja la În căutarea timpului pierdut.

Început în 1909 şi terminat doar parţial în anul morţii sale, ciclul de romane În căutarea timpului pierdut consistă din şapte volume groase, cu peste 2,000 de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare romancier al secolului XX", iar Somerset Maugham a numit romanul lui Proust "cea mai mare ficţiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-şi corecteze şpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert.

Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocraţia, a fost un analist al dragostei şi al geloziei, şi un pionier al romanului de introspecţie şi analiză ale conştiinţei. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cartii sale este afirmarea vieţii.

Opera lui Proust a fost influenţată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert şi de teoria despre artă a lui John Ruskin.

Homosexualitatea e o temă importatantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes şi în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoşte implicit că era el insuşi homosexual. Se presupune că a avut o relaţie cu pianistul si compozitorul Reynaldo Hahn.

Prima parte, Partea dinspre Swann (1913), publicată iniţial pe cheltuiala sa, nu a atras atenţia　asupra sa. Cinci ani mai târziu, cea de-a doua parte, La umbra fetelor în floare (1919), a avut un mare succes şi a câştigat prestigiosul Premiu Goncourt. Părţile a treia şi a patra, Partea spre Guermantes (2 volume, 1920-21) şi Sodoma şi Gomora (2 volume, 1921-22), au fost de asemenea bine primite.

Ultimele trei părţi, lăsate în manuscris la moartea sa, au fost publicate postum: Prizoniera (sau Captiva) (1923), Albertine a dispărut (sau Fugara) (2 volume, 1925) şi Timpul regăsit (2 volume, 1927).

Ca fapt divers, se pare că marele scriitor André Gide a refuzat să publice manuscrisul primei părţi a romanului, Partea dinspre Swann la editura revistei Nouvelles Revue Française deoarece i s-a părut "dezlânat".

Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât şi un element pozitiv, a cărui esenţă poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea timpului este explicată în lumina teoriilor filosofului francez Henri Bergson, pe care Proust îl admira şi cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, un obiect care declanşa un flash-back instantaneu.

Timpul este într-o scurgere constantă, momentele din trecut şi din prezent având o realitate egală. Proust a explorat de asemenea culmile psihicului uman, acţiunile subconştientului, şi iraţionalitatea comportamentului uman, în special în contact cu dragostea.

Opera lui, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputaţia în lume, şi metoda lui de a scrie a avut o puternică influenţă în literatura secolului XX. Un alt roman de-al său, descoperit şi publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume, 1952). Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului fluviu al Marcel Proust În căutarea timpului pierdut sunt Radu Cioculescu şi Irina Mavrodin.