Adunaţi duminici pentru mai târziu
Duminica a ajuns anxiogenă pentru mulţi, mai ales după prânz, când începe să se audă din toate părţile şuieratul de crivăţ rău-prevestitor al zilei de luni. Statistica este limpede: luni, la ora 9 dimineaţa se petrec cele mai multe sinucideri. Dar nu acea oră fatidică este vârful angoasei, pentru că, ne lămureşte din nou ştiinţa, cei mai mulţi dintre sinucigaşi nu dorm în noaptea dinainte. Tot duminica găzduieşte gândul cel rău. Nu-i păcat?
Vinerea e zi de lucru, dar ne place pentru că urmează zilele libere. Sâmbăta ne place pentru că urmează iarăşi zi liberă. Duminica, nu. Urmează muncă, munca înseamnă stres, hai ne stresăm. Asta înseamnă gândire prospectivă? O prostie. Cel mai important lucru, după mine, este petrecerea duminicii afară din casă, sau, dacă acasă, atunci cu invitaţi. Biserica, meciul, restaurantul, o partidă de şah, o carte bună, un film, o piesă, iată câteva dintre delicatesele duminicale. Poate că ar fi bine şi să înceapă luni serviciul mai târziu, la ora 11 bunăoară. Pentru cei care nu-şi hotărăsc singuri programul, o altă soluţie e planificarea.
Oamenii cărora le place munca lor şi abia aşteaptă să înceapă o săptămână nouă au pesemne duminici frumoase. Probabil că mulţi dintre aceştia îşi planifică săptămâna care urmează. Eu cred că, indiferent de cât ne place sau nu munca, planificarea grosso modo a săptămânii ce urmează este importantă şi mai cred că dă un plus de efect pozitiv dacă e făcută sâmbătă seara, cel târziu duminică dimineaţa. Pentru cei cărora planificarea nu le poate diminua stresul slujbei, provenit de la şefi şi de la urgenţe, hotărârea de a fi relaxaţi duminică poate fi vitală.
O sugestie interesantă ar putea fi chiar ideea mea pentru duminicile în familie. Fiind pentru noi o sărbătoare a iubirii necondiţionate, după cum am proclamat-o, duminica este prilejul unui "joc" care-i implică şi pe copii, de fapt mai ales pe copii: fiecare trebuie să facă pentru toţi ceilalţi în parte câte o faptă bună, numită "bunătate", din proprie iniţiativă. Oferi trei, primeşti trei. Ceea ce învaţă copiii, pe pielea lor proprie, este că satisfacţia cea mare nu-ţi vine de la bunătăţile primite, ci de la cele oferite, pentru că a trebuit să observi de ce are nevoie şi ce i-ar plăcea celuilalt, iar apoi, oferind, poţi şi testa, pe loc, cât de bine ţi-a ieşit, după mulţumirea lui sau a ei.
Rezultatul surprinzător al unor studii arată care este factorul determinat în stabilirea probabilităţii de a fi ucis de primul atac de cord din viaţă. Cercetătorii s-au întrebat ce face diferenţa între cei care mor la primul atac de inimă şi cei care rezistă. Ipotezele au inclus, fireşte, toţi "suspecţii de serviciu" ca factorii genetici, influenţa altor maladii şi aşa mai departe, însă niciunul dintre aceştia nu s-a dovedit vinovat. Factorul decisiv este insatisfacţia faţă de serviciu! Cu alte cuvinte, pentru cei care, după vârsta de 40 de ani, fac un atac de cord, şansele de supravieţuire sunt direct proporţionale cu nimic altceva decât cu satisfacţia obţinută de pe urma lucrului.
Nu cumva e posibil ca, în realitate, inimile acestora să reziste mai bine tocmai pentru că au acumulat în ele mai multe duminici frumoase?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu