Regina Victoria

1901
Moartea Reginei Victoria, în vârstă de 82 ani

Portret de Winterhalter

George Heider. 1838

Prinţesa Victoria, varsta de patru ani

Pictura de Denning Poyntz Stephen , 1823

Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra - d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901 şi stăpână a celor 28 de colonii britanice. A domnit mai mult de 63 de ani, cea mai lungă domnie a unui monarh britanic şi a fost ultimul monarh al Casei de Hanovra.

Regina Victoria s-a născut la 24 mai 1819, la palatul Kensington din Londra. A fost singurul copil al Prinţului Eduard, Duce de Kent şi Strathearn şi a soţiei lui, prinţesa Victoria Maria Louise. Ducele de Kent era al patrulea copil al regelui George al III-lea.

Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Naşii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prinţul Frederick, Duce de York şi Albany), unchiul ei, Prinţul regent (mai târziu George al IV-lea), mătuşa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prinţesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prinţesa Mary, Ducesă de Gloucester şi Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, şi Victoria după mama ei.

Cei trei fiii mai mari ai regelui, Prinţul regent, Ducele de York şi Ducele de Clarence (mai târziu William al IV-lea al Regatului Unit) nu aveau moştenitori legitimi, ceea ce a plasat-o pe Victoria pe locul cinci în linia de succesiune la tronul britanic, după unchii şi tatăl ei. Bunicul şi tatăl ei au murit în 1820 iar Ducele de York în 1827. La moartea unchiului ei George al IV-lea în 1830, a devenit moştenitoare prezumptivă a unchiului ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regenţă din 1830 prin care a prevăzut dispoziţii speciale pentru un monarh copil în cazul în care William moare în timpul minoratului Victoriei. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar putea acţiona ca unic regent în timpul minoratului reginei fără un consiliu care să-i limiteze puterile.

Franz Xaver Winterhalter.Victoria din Regatul Unit

Regle William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă şi a declarat în prezenţa ei că ar dori să trăiască până Victoria împlineşte 18 ani, astfel ca regenţa să fie evitată.

Mai târziu, Victoria şi-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică". Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prinţesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli şi protocoale concepute de Ducesă şi de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prinţesei cu alţi oameni nedoriţi şi pentru ca totul să depindă de ei. Nu i se permitea să interacţioneze cu alţi copii. Principalul ei companion era Dash, un căţel din rasa Cavalier King Charles Spaniel, şi i s-a cerut să împartă dormitorul cu mama ei până va deveni regină. Ca adolescentă, Victoria a rezistat ameninţărilor lor şi a refuzat cererea de a-l face pe Conroy secretar particular. Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy şi pentru că nu putea să-l alunge din apartamentele mamei sale, şi-a expediat mama într-un colţ îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.

Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influenţă asupra formării ei şi a continuat să locuiască cu Victoria şi după ascensiunea ei la tron. Relaţia apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârşit după căsătoria reginei cu Prinţul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea ei în gospodărie, până la punctul la care era ameninţată siguranţa şi sănătatea primul lor copil.

Alexandrina Victoria de Saxa-Coburg J Cochran după George Hayter

La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regenţa fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, William al IV-lea moare de insuficienţă cardiacă la vârsta de 71 de ani, iar Victoria devine regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituţia monarhică. Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 şi a devenit primul monarh care a avut reşedinţa la Palatul Buckingham.

Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie şi Hanovra, deoarece acolo femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, Ducele de Cumberland şi Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu şi al optulea copil al regelui George al III-lea)

Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morţii unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecţii acute, apărută după o intervenţie ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acţiune, mai puţin macabră, dar fatală prin consecinţele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.

Peel a câştigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul şi mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să îşi exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 aşa numita "conspiraţie a dormitorului regal".

Tradiţia engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoţirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).

Nemulţumită de rezultatul alegerilor şi neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria şi-a demonstrat în mod clar poziţia sa faţă de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalităţile politice ale momentului au acceptat voinţa reginei, nevrând să intre în disgraţiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcţia de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.

Lordul Melbourne, care deţine funcţia de prim-ministru, o "instruieşte" în tot ce înseamnă educaţia politică şi sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moştenitori, deci trebuie să se mărite. Energică şi destul de autoritară, Victoria îşi dovedeşte mereu independenţa. Ca soţ, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.

Căsătoria Victoriei şi a Prinţului Albert, de Sir George Hayter.

Prinţesa Victoria şi-a întâlnit viitorul soţ, vărul ei primar, Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, când avea 17 ani, în 1836. Unii autori au scris că iniţial ea l-a găsit pe Albert ca fiind mai degrabă plictisitor. Totuşi, potrivit jurnalului ei, s-a bucurat de compania lui încă de la început.

Căsătoria are loc la 10 februarie 1840 la Palatul St. James din Londra. Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru şi discret. Patru băieţi şi cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinţ consort, în anul 1857, şi îi permite să se implice în problemele ţării. Prinţul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înţeles mai bine importanţa menţinerii unor bune relaţii ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relaţia sa cu Peel, în aşa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriţii reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Îşi asumă rolul de moderator şi dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Serveşte de arbitru întru obţinerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice şi comerciale.

Înclinaţia absolutistă de a scăpa de persoanele neagreate, indiferent de poziţia lor în stat, s-a manifestat din nou în anul 1851, când regina a provocat îndepărtarea temporară de la putere a prim-ministrului Palmerstone. Totuşi, datorită sprijinului prinţului consort Albert, regina Victoria a reuşit să câştige simpatia poporului pentru coroană. În anul 1851 prinţul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziţii Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal.

Regina Victoria era atât de absorbită de naşterea urmaşilor, de scrierea memoriilor (s-a ocupat de ele minuţios aproape 60 de ani) şi de vizitarea posesiunilor regale tot mai noi (castelul Osborne şi Balmoral au fost cumpărate doar de ea), încât puterea ei în stat a devenit din ce în ce mai simbolică. Atitudinea sa şi, în general, comportamentul cuplului regal trezesc admiraţia poporului britanic - mai ales a claselor de mijloc, care se recunosc în această familie. În continuare, totuşi regina Victoria s-a interesat de politică, mai ales de afacerile externe.

Portret de suveniruri a reginei Victoria ca Împărăteasă a Indiei, 1887. Muzeul din Londra.

Moartea prinţului Albert, în decembrie 1861 de febră tifoidă, zdrobeşte brusc armonia. Foarte afectată, Victoria părăseşte Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - şi se refugiază la castelul Windsor. Masele nu înţeleg această retragere îndoliată şi reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câţiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prinţul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ. Datorită premierului Benjamin Disraeli, revine pe scena politică. În anul 1867 aprobă reforma sistemului electoral, care permite unui milion de muncitori să voteze. Evoluţia democratică se consolidează în anul 1885, an în care se instituie votul universal masculin.

În paralel, Marea Britanie continuă să colonizeze noi teritorii. În anul 1876, Disraeli o convinge să accepte şi titlul de Împărăteasă a Indiilor. Este apogeul imperiului colonial britanic. Suverana recucereşte respectul şi chiar afecţiunea supuşilor. În ţară, începe să circule un proverb ce reflectă mândria acestora: "Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului, căci coloniile sale - Canada, Africa de Sud, India, Australia şi Noua Zeelandă - debordează de bogaţii".

Mereu activă şi autoritară, bătrâna Victoria este considerată un simbol al Angliei imperialiste şi orgolioase prin tradiţiile ei în întreaga lume. "Jubileul de diamant" din anul 1897 rămâne marcat în istorie prin manifestaţii de entuziasm popular. Domnia sa reprezinta apogeul puterii mondiale a Marii Britanii. La începutul anului 1901, clopotele catedralei Saint-Paul străpung cerul plumburiu al Londrei cu glasurile lor de jale. Regina a încetat din viaţă şi este înmormântată la Windsor.

"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât şi cultural. Din epoca victoriană, au rămas clădirile istorice construite în stil victorian.

Tuxen Lauritz. 1894

Haklai.Bust Yair de Regina Victoria de Gleichen Contele la Muzeul Victoria şi Albert

Andrew Massyn

Victoria - (nume de botez Alexandrina Victoria), Regina Marii Britanii şi Irlandei din 20 iunie 1837, Împărăteasă a Indiei de la 1 mai 1876 (proclamarea India - 1 ianuarie 1877), ultimul reprezentant al Hanovra pe tronul Marii Britanii.

1843

Boda de Victoria I del Reino Unido con Alberto de Sajonia-Coburgo-Gotha.

Franz Xaver Winterhalter. Familia reginei Victoria. 1844

Franz Xaver Winterhalter. Regina Victoria 1843

Eugène LAMI.L "Opéra-visite de la Reine Victoria 1855

Cele patru generaţii ale familiei Victoriei. Prinţul George, Duce de York, Victoria a Regatului Unit; Albert Edward, Prinţul de Wales (fundal) şi Prince Edward de York (prim plan)

Regina Victoria & Royal Family.1877

Regina Victoria & Royal Family