Kenzaburō Ōe

Kenzaburō Ōe ( n. 31 ianuarie 1935) este un romancier japonez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, in 1994.

Kenzaburō Ōe s-a născut în 1935 într-un orăşel din pădurea insulei Shikoku. Familia sa e foarte veche şi nimeni din clanul său nu a părăsit acele locuri ca să mergă la oraş. Femeile din clanul Oe jucau rolul unor povestitoare şi i-au relatat legendele locului inclusive istoria unor mici revolte locale, petrecute în timpurile restauraţie Meiji poveşti care aveau să-şi pună amprenta asupra scrisului său. Aceste povestiri mitice pe care Oe le-a auzit din vremea când era doar un copil conţineau o viziune unică, specială asupra cosmosului şi condiţiei umane.

Al Doilea Război Mondial a izbucnit când Oe avea şase ani. Educaţia militaristă a pătruns în toate şcolile iar Împăratul a devenit zeu şi monarh în acelaşi timp. Pentru tânărul Oe, care învăţa în acelaşi timp miturile naţionale şi pe cele ale satului unde se născuse, de multe ori acestea două intrau în conflict. Bunica sa avea însă spirit critic şi lua apărarea culturii din satul său, locale, spunându-i cu mult umor poveşti care puteau părea antinaţionale. După moartea tatălui său în timpul războiului, de educaţia sa s-a ocupat mama lui care a preluat funcţia tatălui pierdut. Ea i-a cerut să citească aventurile lui Huckleberry Finn sau pe cele ale lui Nils Holgersson – care i-au lăsat o impresie pe care scriitorul declara că „o va lua cu el în mormânt.”

Înfrângerea Japoniei din 1945 a schimbat foarte mult şcoala japoneză. Copii au început să studieze principiile democraţiei căci naţiunea era sub controlul administraţiei americane. Oe a iubit democraţia de la bun început. Din aceast dragoste la prima vedere a apărut şi dorinţa lui de a părăsi satul şi a pleca la Tokio, căci oraşul îi oferea şansa să descopere libertatea şi lumea.

La 18 ani, Oe a făcut prima călătorie cu trenul la Tokio, si un an mai târziu se înscrie la Departamentul de literatură Franceză al Universităţii din Tokio unde va creşte sub tutela profesorului Kazuo Watanabe, un specialist în François Rabelais. Realismul grotesc al lui Rabelais s-a suprapus în scrisul său peste imaginarul de mituri şi istorii cu care venise din satul natal.

Ideile umaniste ale lui Watanabe, la care acesta ajunsese prin intermediul studiului Renaşterii franceze, l-au ajutat pe Oe să-şi creeze o viziune specială a societăţii şi condiţiei umane. Cititor avid de literatură americană şi franceză, Oe a portretizat condiţia orăşenilor prin prisma operelor pe care le citea. El s-a luptat de asemenea sa reorganizeze, din perspectiva lui Rabelais sau a umanismului imaginile pe care femeile din satul său i le dăruiseră dar şi gândurile sale în legătură cu această moştenire culturală.

Opera

Oe a început să scrie în 1957, în timp ce era student la Literatură franceză. Dintre operele lui din anii 1957 şi 1958, se pot menţiona povestirea, „Shiiku”, care i-a adus Premiul Akutagawa, respectiv primul său roman, „Memushiri kouchi” (1958), ce descrie tragedia războiului care distruge viaţa idilică a unui băiat de la ţară. În povestirea „Shisha no ogori” (Mândria morţilor) (1957), o nuvelă, şi în „Sevuntīn” (Şaptesprăzece) (1961), un roman, Oe a portretizat viaţa de student în Tokio, un oraş unde umbrele ocupaţiei americane mai puteau fi întâlnite. Toate aceste opere poartă semnele influenţei lui Jean-Paul Sartre şi a altor scriitori moderni francezi.

O criză a lovit viaţa lui Oe şi literatura produsă de acesta la naşterea primului său fiu Hikari. Acesta s-a născut cu o deformitatea craniană care l-a transformat într-o persoană cu un sever handicap mental. Deşi traumatizat de această experienţă nouă, Oe a găsit forţa să transforme povestea fiului său în literatură. Descriind coexistenţa dintre el şi copil, Oe a scris „O experienţă personală” (1964), o descriere a încercăriilor sale de a-l primi pe copil în viaţa lui, şi a felului în care reuşeşte să-i accepte diferenţa. Printr-o translaţie de tip catalitic de la drama sa personală la drama colectivă a victimelor din Hiroshima, alege drept subiect al următorului său roman, „Hiroshima nōto” (Caietul Hiroshima) (1965), în care încorporează chiar gândurile supravieţuitorilor şi drama victimelor bombei atomice.

După aceasta Oe s-a adâncit în studiul poveştii arhipelagului Okinawa, grupul de insule cel mai sudic din Japonia. Înainte de epoca restaurării Meiji, Okinawa era o ţară independentă având propria ei cultură. În timpul celui de al doilea război mondial, insula a devenit câmpul de bătaie al singurei bătălii care s-a dat vreodată pe teren japonez. După război, oamenii din Okinawa au suferit cel mai mult din cauza ocupaţiei militare americane. Oe s-a orientat spre descrierea vieţilor acestor locuitori al unei insule devenită bază americană şi spre ceea ce a însemnat locul cu tradiţiile lui culturale speciale. Apoi s-a orientat spre studiul culturii sud-coreene, apreciind tot mai mult culturile japoneze periferice, fără legatură cu cultura centrală emanată de la Tokio. Aceasta căutare, inspirată din teroria lui Bahtin despre culturile popoarelor, avea să-l conducă la scrierea romanului „Man'en gan'nen no futtobōru” (Fotbal în primul an al erei Man'en) (1967).

După „Man'en gan'nen no futtobōru”, două curente principale, care din când în când se unifică, pot fi descoperite în operele sale. Începind cu „A Personal Matter” a apărut un grup de opere care descriu coexistenţa cu un fiu desabilitat, Hikari. „Warera no kyōki wo ikinobiru michi wo oshieyo” (Învaţă-ne cum să trecem peste nebunia noastră) (1969), „Kōzui wa waga tamashii ni oyobi” (Potopul ne inundă sufletul) (1973), „Atarashii hito yo, mezameyo” (Oameni noi, deşteptaţi-vă!) (1983), sunt operele din aceasta prima categorie.

Al doilea grup conţine poveşti în care Oe foloseşte persoanje angrenate în istorii pe care le-a descoperit în mitologia satului său, dar care se mută la oraş şi evoluează în lumea modernă a oraşelor japoneze. Din această categorie fac parte „Memushiri kouchi (Rupe mugurii, împuşcă copii!)” urmat de „Man'en gan'nen no futtobōru”, care au ajuns să simbolizeze întreaga sa creaţie. Folosindu-se de noi schiziţii de idei din domeniul antropolgiei culturale, aceste opere reprezintă în totalitate lumea ficţiunii lui Oe cum este ea evidenţiată în „Natsukashī toshi e no tegami” (Scrisori către ani nostalgici) (1987). Va rescrie aceast text sub forma naraţiunii din „M/T to mori no fushigi no monogatari” (M/T şi povestea splendorii pădurii) (1986). Folosindu-se de metaforele poetice ale lui Yeats, Oe porneşte la drum şi scrie o trilogie „Moeagaru midori no ki” (Copacii verzi în flăcări), compusă din „'Sukuinushi' ga nagurareru made” (Până când Mântuitorul va fi lovit) (1993), „Yureugoku (Vashirēshon) (Oscilaţie)” (1994), and „Ōinaru hi ni” (În ziua cea mare) (1995). Odată cu încheierea acestei trilogii, Oe a anunţat că va intra în stadiul final al studiului şi va căuta o nouă formă de literatură.

Faptul că Oe a câştigat Premiul Nobel pentru literatură în 1994 l-a încurajat să caute o noua formă de literatură şi o nouă viaţa pentru el şi familia sa.

Opere in limba japoneză

Shisha no ogori, Tokyo: Bungei shunju, 1958

Memushiri kouchi, Tokyo: Kodansha, 1958

Miru mae ni tobe, Tokyo: Shinchosha, 1958

Nichijo seikatsu no boken Tokyo, 1963

Kojinteki na taiken, Tokyo: Shinchosha, 1964

Hiroshima noto, Tokyo: Iwanami Shoten, 1965

Man'en gannen no futtoboru, Tokyo: Kodansha, 1967

Warera no kyoki o iki nobiru michi o oshieyo, 1969

Okinawa noto, Tokyo: Iwanami Shoten, 1970

Shosetsu no hoho, Tokyo: Iwanami Gendai Senso, 1978

Natsukashii toshi e no tegami, Tokyo: Kodansha, 1986

M/T to mori no fushigi no monogatari, Tokyo: Iwanami, Shoten, 1986

Chiryo no to, Tokyo, 1990

Opere traduse în limba engleză

The Catch, Japan Quarterly, 6-1, 1959.

Lavish are the Dead, Japan Quarterly, 12-2,1965.

A Personal Matter, New York: Grove Press, 1968; London: W&N, 1969.

The Silent Cry, Tokyo: Kodansha International, 1974; London: Serpent's Tail, 1988.

Teach Us to Outgrow Our Madness, New York: Grove Press, 1977.

Hiroshima Notes, YMCA Press, 1982.

Japans Dual Identity: A Writers's Dilemma, WLT 1988.