Costache Conachi

Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Ţigăneşti, Galaţi - d. 1849, Ţigăneşti) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcţii dregătoreşti în Moldova. Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit şi încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeşi din satul Ştiboreni, judeţul Vaslui, cu urice din vremea lui Ştefăniţă Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ştefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeşească". A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca şi franceza.

Mare boier şi mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învăţămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

Opera sa nu a fost preţuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu şi Iorga bătîndu-şi joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreştilor. Dotat cu simţul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinşi de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin fiinţe care se ceartă şi se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumeţe, din care nu lipsesc răpirile, săgeţile, otrăvirile etc.

Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul şi tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puţin valoroasă este poezia văicăreaţă („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deşi ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri şi tălmăciri 1856) îmbină inspiraţia anacreontică, în maniera poeziei galante aparţinând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza şi către mitropolitul Veniamin Costache conţin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române şi ale emancipării culturale a ţării. A făcut şi unele traduceri din literatura franceză.

COSTACHE CONACHI (Mi versión es la primera superior izquierda)

Camilo Andrés Triana Cubillos

Colombia

Ce este nurul

de Costache Conachi

Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,

Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,

Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz

Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,

Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,

Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.

Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit

Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.

Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,

Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.

Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,

Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.

Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind

Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.

Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri

Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.

Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,

Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.

Răspunsul unei scrisori

de Costache Conachi

Am cetit, iubite frate, mărturisirile tale

Şi le crez că-s strecurate chiar din simţire de jale;

Nu-mi rămâne îndoială că ţi-au adus oţărire

Politica cea vicleană ce au toţi grecii din fire,

Şi fănarul care arde seul topit cu cruzime,

Şi nevinovatul sânge al zimbrului cu prostime...

După acestea urmează şi a gustului schimbare;

Din curtezan cu mândrie, calic rob cu fală mare,

Să te faci plugar de ţară, sămbrăluit cu prostimea,

Şi să guşti viaţa cea dulce ce nu are isteţimea!

Vei vide, dragă tovarăş, că - pe brazda ce răneşte

Fierul plugului cu huiet, - prostul care cornăreşte,

Sudori varsă şi se luptă fără de nici o cruţare,

Ca să ducă frupt de sânge crocodililor din mare...

Ş-ăi veni la cunoştinţă ca să crezi că cu dreptate

Iscălitul versuieşte... şi zice, şi face toate.