I.A.Krîlov

I.A.Krîlov, portret realizat de Karl Brulloff în 1839

Ivan Andreevici Krîlov (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe şi zicatori.

Ivan Krylov. Fables. St Petersburg, 1856

„Cartea înţelepciunii poporului” - acesta e numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov - creatorul fabulei naţionale ruse.

Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific naţional, Krîlov a adus un suflu nou, democratic, în literatura rusă, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea, păşea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărîm literar se dădea o luptă aprigă între tendinţele realiste din ce în ce mai puternice şi dogmele rigide ale clasicismului. Pe de altă parte, adepţii curentului sentimentalist şi ai romantismului pasiv, conservator, capitulau în faţa noii orientări, aceea a realismului consecvent şi integral. I. A. Krîlov a ridicat pe o treaptă nouă aceste tendinţe realiste[3], iar fabulele sale au constituit, la hotarul a două secole, un fel de verigă care a unit tradiţiile cele mai progresiste ale secolului al XVIII-lea, reprezentate îndeosebi prin opera lui Radişcev, Fonvizin şi Novikov, cu literatura realist critică din secolul al XIX-lea, cu operele lui Griboedov, Puşkin, Nekrasov, Gogol şi Saltîkov-Scedrin.

Get The Poets Aleksandr Pushkin, Ivan Krylov, Vasily Zhukovsky and Nicolai Gnedich Giclee Poster Print by Grigory Tchernezov

După comedia satirică „Neisprăvitul”, de Fonvizin, şi opera revoluţionară a lui Radişcev - „Călătorie de la Petersburg la Moscova” - fabulele lui Krîlov, prin zugrăvirea aspectelor celor mai semnificative din realitatea rusă a acelui timp, ca şi prin simplitatea, concizia şi precizia limbii în care sunt scrise, au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea realismului, nu numai în literatura rusă, dar şi în literatura universală. Coloritul lor naţional, caracterul profund popular, umorul fin şi usturător, precum şi neîntrecuta bogăţie a limbii fac din ele modele de măiestrie[4] care au servit, decenii de-a rîndul, drept sursă de inspiraţie marilor maeştri ai literaturii satirice, păstrîndu-şi neştirbite, pînă în zilele noastre, prospeţimea, valoarea ideologică şi artistică. Criticul democrat-revoluţionar Bielinski l-a denumit pe Krîlov „slava, cinstea şi mîndria literaturii ruse”.

Numele multor personaje din fabulele lui Krîlov au devenit substantive comune şi au rămas în patrimoniul limbii ruse.

Opera

Krîlov s-a format ca scriitor în ultimele patru decenii ale secolului al XVIII-lea.

În 1787 începe colaborarea lui Krilov la revista „Utrennie ciasi" („Ceasuri de dimineata"), în care au fost publicate, fără semnătură, primele sale fabule. În fabulele sale întâlnim originalitatea ce constă în recrearea artistică a realităţii, ca şi în simţul moralizator, ascuns cu măiestrie de gama variată a ironiei şi satirei, uneori bonome, într-o limbă vioaie şi pitorească.

Prima culegere de fabule a lui Krîlov apare la începutul anilor 1809 şi de atunci, în decurs de 24 de ani, scriitorul a scris peste 200 de fabule (dintre care câteva constituie adaptări sau traduceri după fabulistul francez La Fontaine sau grecul Esop). Încă din timpul vieţii Krîlov a fost consacrat ca maestru al acestui gen literar, atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial.

Elementul popular şi naţional este acela care determină specificul creaţiei lui Krîlov, caracterul personajelor şi imaginilor care populează universul fabulelor sale. La el, „până şi animalele, şi arborii - întreaga natură - sunt ruseşti” - spunea V. G. Bielinski. Pentru prima oară în literatura rusă, fabulele lui aduc, în forma alegorică, aproape toate categoriile sociale din Rusia acelui timp.

Prin tematica lor, fabulele lui Krîlov cuprind aspectele multilaterale din viaţa Rusiei ţariste din timpul său. Cele mai caracteristice sunt acelea care zugrăvesc samavolnicia justiţiei şi a autorităţilor, carierismul, venalitatea şi birocratismului aparatului de stat - aspecte pe care Krîlov le-a cunoscut în bogata sa experienţă de slujbaş.

Fabule ca „Danţul peştilor”, „Oile bălţate”, „Lupii şi oile”, „Ştiuca”, erau îndreptate împotriva regimului despotic autocrat, împotriva nedreptăţilor, constituind indirect o pledoarie îndrăzneaţă în apărarea poporului:

...........................................................

Deşi s-a spus că nu mai merge-aşa,

Să-şi facă lupul tot de cap;

Tot el rămîne gâde şi casap,

Fie pârât sau fie că-i pârâş

O duce numai lupul pe oaie-n crâng târâş

...........................................................

— Fragment

Expresia cea mai viguroasă a acestei satire demascatoare, cu un puternic caracter politic, apare în fabulele „Adunarea obştească”, „Oile bălţate”, „Ospăţul” şi mai cu seamă în „Danţul peştilor”, în care autorul demască nedreptăţile sociale, făţărnicia şi despotismul regimului ţarist.

În "Danţul peştilor", tipul satrapului ţarist capătă o largă generalizare artistică. Contemporanii lui Krîlov au recunoscut cu uşurinţă în figura Leului pe Alexandru I, iar în aceea a sutaşului făţarnic şi servil pe favoritul ţarului - ministrul Arakceev - devenit simbol al politicii ţariste de teroare şi samavolnicie.

În „Adunarea obştească”, lupul, simbolizând cruzimea şi rapacitatea demnitarilor, devine staroste peste oi. În chip formal şi oile - care semnifică aici poporul - trebuiau să fie, chipurile, consultate. Dar „poporul întrebat nici pâs nu a răspuns” şi autorul conchide cu amărăciune:

...........................................................

Ci n-au fost oile în stare

Nimic să sufle-n adunare?

N-au spus nimic şi-aveau dreptate,

Căci ele nici n-au fost chemate,

Necum să fie întrebate.

...........................................................

— Adunarea obştească

În alte fabule sunt dezvăluite diferite vicii ale aparatului birocratic ţarist ca: prostia demnitarilor („Oracolul”, „Dregătorul”), servilismul faţă de cei mari („Elefantul şi Javra”, „Vulturul şi Păianjenul”).

Pe de altă parte, Krîlov dezvăluie cauzele nedreptăţilor sociale şi abuzurilor claselor privilegiate. În fabula „Ţăranii şi Rîul” (1813) răsună protestul poporului jefuit şi exploatat de ocîrmuire în cârdăşie cu slugile ei. Ţăranii vin la Rîul cel mare „ca să-l înduplece, să le asculte durerile şi chinurile multe”. Dar curând îşi dau seama că jalba lor este zadarnică:

...........................................................

Însă, uitându-se în apele lui late

Văzură-n râul mare, cărat pe jumătate,

Avutul lor, răpit de râurile mici,

Înghesuit deavalma, bucate, vite, târlă

Şi-l însoţeau cu ochii, dus pe gârlă.

...........................................................

— Ţăranii şi rîul

Morala fabulei este concludentă:

...........................................................

Ce să mai cauţi la cei mari dreptate

Cînd ei dau cu cei mici pe jumătate?

...........................................................

În fabula-pamflet „Cioara şi găina”, Krîlov a demascat falsul patriotism al nobilimii ruse reacţionare, care a pactizat cu duşmanul pentru a se pune la adăpost, căutând să tragă profituri de pe urma cotropirii napoleoniene. Aceşti renegaţi, trădători de patrie, înfăţişaţi în fabulă sub chipul Cioarei, au rămas în Moscova ocupată de Napoleon, dar în cele din urmă şi-au primit pedeapsa cuvenită fiind sacrificaţi de ocupanţi.

Un alt moment important al războiului din 1812, legat de tratativele pe care le ducea Napoleon pentru încheierea unui armistiţiu, a fost consemnat în fabula „Lupul între cîini”. Aici, baciul îl întruchipează pe Kutuzov, care, exprimînd năzuinţele poporului, cheamă „pe toţi - de la mic la mare” la lupta unită într-o mişcare de partizani împotriva duşmanului cotropitor, iar lupul hulpav îl reprezintă pe Napoleon. Scoţînd în evidenţă eroismul poporului rus, hotărîrea lui nestrămutată de a lupta până la izbânda finală, marele fabulist exprimă mîndria naţională care-l caracterizează pe Kutuzov:

...........................................................

Eşti numai sur, eu sunt încărunţit

Şi cu năravul tău, obişnuit.

De aceea mi-am făcut şi eu o lege,

Cu lupii voştri a mă înţelege:

Eu îi jupoi de piele şi de vii,

Pe el, ciobani! Pe el, dulăi! Pe el copii!

...........................................................

— Lupul între cîini

Şi alte evenimente istorice au fost consemnate de pana realistă a scriitorului satiric. Dintre fabulele care au o bază istorică concretă, cele mai semnificative sunt „Fiertura lui Damian” şi „Cuartetul”.

Sursele creaţiei lui Krîlov îşi au rădăcina în însăşi viaţa şi tradiţiile poporului rus. De aceea, suflul basmului popular se face simţit în întreaga compoziţie a fabulelor, în procedeele artistice folosite de autor, oglindind conştiinţa colectivă a poporului, mentalitatea şi experienţa lui de veacuri. Folosind cu măiestrie proverbele şi zicătorile populare, Krîlov a îmbogăţit limba şi literatura rusă cu noi zicători. În fabulele sale se simte influenţa folclorului.

Krîlov apare ca un inovator al fabulei ruse. El frânge cu hotărâre regulile convenţionale ale clasicismului, înlătură morala seacă şi didacticistă cultivată de fabuliştii dinaintea lui. La Krîlov, concluzia izvorăşte în chip firesc din însuşi conţinutul fabulei, îmbrăcată în forma bogată şi concisă a limbajului său poetic. Numele lui Krîlov figurează în rândul acelor scriitori rusi pe care poporul i-a îndrăgit cel mai mult. Fabulele sale sunt tot atât de dragi şi omului care dispune de o bogată experienţă a vieţii, şi elevului care cunoaşte pentru prima dată comorile literaturii. În fabulele „bunicului Krîlov” este strânsă o comoară de înţelepciune populară şi totodată ele redau în chip atît de poetic şi de pitoresc concepţiile poporului asupra vieţii, cât şi o colorată şi inepuizabilă bogăţie a limbii ruse. Se pare ca eroul principal al fabulelor lui Krîlov a devenit insăşi limba rusă —

Krîlov este poate singurul scriitor clasic rus care şi-a văzut operele tipărite în numeroase ediţii, cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Astăzi, fabulele lui sunt citite în întreaga lume, fiind traduse în peste 50 de limbi străine. Ultima ediţie pe care a compilat-o puţin înainte de moartea sa şi care a fost printată în decembrie 1834, conţinea 197 de fabule.

Bielinski spunea: „Poporul îl cunoaşte şi-l iubeşte pe Krîlov, pentru că Krîlov cunoaşte şi iubeşte poporul.”

În 1823, Academia Rusă l-a premiat pe Krîlov cu medalia de aur pentru întreaga sa activitate literară.

RACUL, LEBĂDA ŞI ŞTIUCA

O lebada odata, o stiuca si un rac

S-au apucat sa traga un car si, greu, ceac-pac,

La oiste de-a surda tustrei se inhamara

Ca n-au urnit din locu-i temuta lor povara,

Ce le paruse parca la inceput usoara.

Caci lebada, cu aripi, tragea in sus, la nori,

Racu-ndarat si stiuca la iaz. De zeci de ori

S-au opintit zadarnic… Care avea dreptate

Din trei, nu stie nimeni sa-i dea intaietate

Nici cand a fost sa fie si nici la ce soroc,

Dar de atuncea carul sta pana azi pe loc.

Cand prietenii la treaba nu se inteleg, amin!

Isprava li-i desarta si munca lor un chin.

Lupul şi păstorul

Lupul oarecând,

Lângă stână stând

Şi prin gard privind,

Au văzut ciobanul alegând un miel,

Ce au fost mai gras,

Şi tăindu-l făr’ de milă, l-au pus frumos în frigare,

Iar câinii se uita stând lângă el.

Deci lupul, oftând, în lături s-au tras,

Zicând către câini cu ciudă prea mare:

„O! să fi mâncat eu mielul, ce calabalâc aţi face,

Iar păstorul îl şi frige şi stâna cată şi tace!”

Aşa şi stăpânitorii dau porunci cu străşnicie,

Să nu jăcuim poporul, că vom cădea în urgie.

Aşa şi sânţii călugări ne spun din amvon cuvinte,

Să nu iubim avuţie, că iadul ne va înghite.

Şi apoi ei însuşi fac

Cu noi cum li-i mai pe plac.

Deci şi noi dup-a lor pildă pe cine putem jupim,

Iar în Săptămâna Mare câteodată ne spăsim,

Şi iarăşi păcătuim.

Leul la vânat

Traducere de Constantin Stamati

Fiind megieşi din întâmplare,

Leul, vulpea, lupul şi un câine,

S-au alcătuit toţi între sine

Să meargă la vânătoare

Şi ce va prinde fieştecare

Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi

Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.

Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins

Un cerb mare şi hrănit,

Şi îndată la consoţii au trimis,

Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.

S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,

La tovarăşi slut priveşte,

Şi însuşi el se găteşte

Vânatul prins să împartă.

Deci rupând cerbul îndată,

Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,

Căci după cum ne-am alcătuit,

Un pătrar mie mi se cuvine,

Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;

A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,

Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,

Eu îi spun mai înainte

Că tot de brânca mea moare.”

În zadar cu cel puternic cel slab se-ntovărăşeşte,

Căci câştigul îl răpeşte de-a pururea cel mai tare,

Iar la pagubă cel slab parte are,

Şi nici să se jeluiască îndrăzneşte.

Frunzele şi rădăcina

de Ivan Andreievici Krâlov

Traducere de Constantin Stamati

-dedicatie pentru unele persoane de pe neogen....cine are de inteles, sa inteleaga!!! -

Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,

Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,

Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească

Şi să fălească

A lor desime tufoasă

Şi umbroasă,

Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce

umbrim,

Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,

Îi răsfăţat şi plăcut?

Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,

Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;

Şi tot noi umbrim păstorul,

Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,

Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,

Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori

La noi vin de desfătează

Şi primăvara serbează.

Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,

Şuguiţi cu noi neîncetat”...

Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:

„Voi, frunzelor, aţi uitat

Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”

Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas

mare:

„Cine este-acolo, oare,

Cu noi de se potriveşte

Şi cu obrăznicie grăieşte?”

„Noi suntem aciea care în întuneric trăim

Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.

Au voi pe noi nu ne ştiţi,

Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,

Şi înalţi,

Pe care voi înverziţi?

Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,

Că natura au vrut să ne osebească,

Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,

Spre trecătoarea podoabă.

Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,

Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă

Decât numai pentru foc.”

Fabula de la sine

Se-nţelege bine,

Făr-a fi tâlcuită de mine.

Monument al lui Ivan Krîlov din Grădinile de Vara (1854 — 1855) - realizat de Peter Klodt von Urgensburg