Otilia Cazimir

Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă..."

Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o <> abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

Premii şi distincţii

Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Premiul S.S.R. (1943), Ordinul Muncii (1954).

A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

Jucării;
Baba iarna intră-n sat;
Lumini şi umbre;
Fluturi de noapte;
Cântec de comoară.

Proză autobiografică

Grădină cu amintiri;
Prietenii mei, scriitorii;
A murit Luchi.

Baba iarna intra-n sat...

Alergand ca de napasta,
Au venit buluc pe coasta
Doi baieti, mai isteti,
Sa dea veste la neveste
C-au vazut in deal la stana,
Coborand din varf de munte,
Peste ape fara punte,
Iarna sura si batrana...

Mai tarziu, mai pe-nserat,
A intrat si baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
In vazul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de capatat,
Cu naframa de furat,
Cu catrinta de aba,
Vantul sa-l strecori prin ea!

Si cum sufla-n pumnii reci,
Scoate pacla pe poteci,
Iar pe fund de vai destrama
Neguri vinete, de scama...

Si-au iesit baietii mici,
Mici si multi
Si desculti,
Si cativa mai maricei,
Cu biciusti si cu nuiele
Si cu prastii subtirele,
Sa alunge de pe-aici
Iarna cea cu ganduri rele...

Doamna-gerului, batrana,
S-a sculat de la pamant.
Si-naltand spre cer o mana,
Ca o cumpana uscata
De fantana.

A pornit in jos pe vant,
Incruntata, blestemand,
Si-a lasat in urma ei
Promoroaca si polei.

Pe ogoare, corbi si cioare,
Prin paduri, lupii suri,
Si de-a lungul drumului
Numai scama fumului...

Otilia Cazimir - Ghiocelul

De sub un bulgare-nghetat
Cu caciulita alba de zapada,
Un ghiocel sfios si speriat
Isi scoate capusoru-n vant sa vada.

Ce minunata-i dimineata-n crang
Si ce caldut si bine e afara!...
De ce-ar intarzia-n pamant, natang,
Cand are strai nout de primavara?

E liniste in jur...Si-i cel dintai,
Si-i singurel: un firicel de viata...
Doar iepurasul fara capatai
Se-apropie tiptil si-i iese-n fata.

I-e foame - insa cum sa se indure?
- Esti prea subtire, fraged ghiocel...
Si s-a tot dus. In urma lui peste padure
Incepe-a ninge-ncet, incetinel.

Iar bietul ghiocel abia se vede
Prin fulgii moi de puf ce prind sa cearna.
Se-nalta-n piciorus, nu-i vine-a crede...
- Ia uite, frate, parca-i miez de iarna!

Si capusoru-i cade ostenit.
Invinetit de frig, se infioara:
- Nu-mi pare rau ca mor...M-am cam grabit,
Dar am adus o noua primavara!

Otilia Cazimir - Martie

E-atâta primavara-n noi, iubite!
Si-n toti fiorii care tremura-n natura,
Si-n zâmbetul ce-ti flutura pe gura
Se-mbratiseaza visurile noastre tainuite…

Ridica-ti ochii… în adânca stralucire
A-ncremenit o horhota de nor subtire
Si-acum îsi mistuie-n albastru forma fina
Si nu ramâne-n marea de lumina
Decât un punct ce-n aer se ridica –
Sagetatorul zbor de rândunica.

În iarba cruda-si joaca umbrele subtiri
Mladite verzi si lungi de trandafiri.
Pluteste-n atmosfera linistita
Parfumul vag de floare nenflorita –
Ca liliecii îsi ridica-n soare
Boboci marunti, ciorchine zâmbitoare,
Iar din corole albe si fragile
Se-nalta, greu, parfumul de zabile.

Mi-e sufletul împrastiat în toata firea…
Sub ochii umezi care-mi cauta privirea,
Se-mbata ca o floare pe tulpina
De roua, de parfum si de lumina.