Dan Andrei Aldea

1950 - S-a născut Dan Andrei Adlea (Sfinx).

Dan Andrei Vladimir N. Aldea (n. 9 martie 1950, Bucureşti) este un cântăreţ, poliinstrumentist (chitară, vioară, claviaturi, blockflöte, muzicuţă, chitară bas), aranjor şi compozitor român. Liderul formaţiei Sfinx în anii şaptezeci, s-a stabilit din 1981 în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucrează ca muzician dedicat studioului de înregistrări.

A absolvit în 1968 Liceul de muzică „George Enescu” din Bucureşti, după care a fost admis în toamna aceluiaşi an în Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Aldea fusese primit în formaţia Sfinx de puţin timp şi a fost exmatriculat pentru că nu s-a prezentat câteva luni de zile la şcoală, timp în care a dobândit cunoştinţe de chitară. În toamna lui 1969 va susţine din nou examenul de admitere şi promovează în 1973 secţia vioară, la clasa lui Dan Cumpăta.

Studiază în paralel muzica clasică şi muzica rock; face parte din mai multe formaţii, precum: Dacicus, Memphis. 1968 îl găseşte pe Aldea alături de bateristul Marian Toroimac, după ce ambii părăsiseră Memphis, încercând să intre în formaţia Sfinx a lui Corneliu „Bibi” Ionescu.

Plecat pentru câteva luni de zile, Aldea cântă în formaţia lui Cornel „Muzicuţă” Ionescu, Cărăbuş '68, iar în toamna lui 1969 se înscrie din nou în Conservator. Între timp, Toroimac rămâne cu Sfinx; Aldea revine în formaţia Sfinx cu o experienţă mai bogată decât cu un an mai devreme şi se impune ca lider al ei, transformând-o în una dintre cele mai de succes formaţii româneşti de rock progresiv.

În România, a participat ca solist vocal, instrumentist, compozitor sau aranjor pentru câteva sute de piese, sub nume propriu sau în ajutorul altor muzicieni. A abordat o paletă stilistică largă, pe care a extins-o cu atât mai mult după stabilirea sa în Germania: muzică clasică, blues, rock, reggae, pop-rock, folk, jazz, country. Este considerat unul dintre cei mai creativi chitarişti români, fiind apreciat şi ca un bun tehnician („seria” chitariştilor solo care au studiat mai întâi vioara îi cuprinde şi pe Mugur Winkler, Sorin Chifiriuc, sau pe mai tânărul George Dimitriu).

Aldea a scris şi interpretat cu Sfinx piese precum: „Şir de cocori”, „Om bun”, albumul-concept „Zalmoxe”, piesele „Din nou acasă”, „Fetele albine” ş.a. A participat în calitate de compozitor sau instrumentist la înregistrarea discurilor unor artişti ca Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă, Vali Sterian.

Într-un interviu luat de George Stanca în 1973, Aldea îşi exprima nemulţumirea cu privire la imposibilitatea formaţiilor româneşti să concerteze pe marile scene din străinătate:

„Atâta timp cât formaţii ca Locomotiv GT sau Sirius din Ungaria, Ialla din U.R.S.S. ori Ceslaw Niemen din Polonia pot da concerte şi în alte ţări, chiar dacă valoric nu ne depăşesc, nouă nu ne mai rămâne decât să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă – cântatul într-un local, eventual din străinătate. Mă doare mult faptul că mari trupe ca Emerson, Lake and Palmer sau Johnny Winter au ocazia să prezinte lumii pop-ului prelucrări după folclorul nostru, în timp ce noi nu putem face acest lucru deşi suntem români”

—Dan Andrei Aldea, interviu publicat în „Flacăra”, 1973

Dan Aldea a fost implicat şi în lumea teatrului şi filmului, scriind muzică de scenă, dar şi coloana sonoră pentru filmul Nunta de piatră (1972, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia). Pentru scenă, a scris singur sau cu ajutorul celorlalţi membri Sfinx, muzica spectacolelor Suferinţele tânărului W (Goethe), Elisabeta I, A douăsprezecea noapte (Shakespeare). Din muzica acestuia din urmă a rămas celebru „Cântecul bufonului”, cunoscut astăzi publicului şi prin alte interpretări.

În 1981, cu ocazia unui contract cu formaţia în Belgia, Dan Andrei Aldea nu mai revine în ţară şi cere drept de azil politic. Se va stabili la München, Germania, unde îşi construieşte un studio de înregistrări, Dan's Own. Se specializează pe activităţile corespunzătoare (aranjor, instrumentist de studio).

Într-un interviu acordat lui Nelu Stratone în 2002, Aldea a surprins prin afirmaţiile sale radicale în privinţa Sfinx, afirmând că sfârşitul formaţiei a fost prefigurat încă din 1972, la plecarea lui Toroimac. După turneul cu Zalmoxe, încheiat în 1979, relaţiile în interiorul formaţiei s-au răcit foarte tare, iar Nicolae Enache, singurul membru al formaţiei mai apropiat de Aldea,[3] a părăsit formaţia pentru alte proiecte. Totuşi, cu doar câteva luni înainte de ruptură, formaţia a oferit ascultătorilor două mini-discuri reuşite, amintind de sonoritatea formaţiei din perioada de apogeu (jumătatea şaptezecilor). Aldea a declarat în acelaşi interviu că plecarea sa din 1981 nu a fost o decizie de moment, ci o hotărâre asumată de câţiva ani.

Deşi după 1989 a fost invitat în nenumărate rânduri să reînfiinţeze formaţia, Aldea a refuzat de fiecare dată. Iată ce spunea într-un interviu:[4]

„...scopul meu este de a deveni un muzician complet şi competent care să poată comunica cu alţii în aceeaşi direcţie. Orgoliul de a sta în centrul atenţiei nu îl am şi doresc mai degrabă să stau în spatele consolei într-un studio de înregistrări, să coordonez munca şi să mă bucur de rezultatele acesteia.”

—Dan Andrei Aldea

Interviu cu Dan Andrei Aldea

1. De ce crezi că acest cântec, ”Om Bun”, a devenit amprenta unei generaţii, un imn muzicii folk şi nu numai?

Răspunsul "scurt" ar fi identic cu al lui Diego Maradona, întrebat fiind dacă a băgat golul victoriei cu capul sau cu mâna: "A fost mâna lui Dumnezeu!" :-)

Răspunsul lung este: Cântecul "Om bun" a devenit ce a devenit după fuga mea din România. Poate vă amintiţi cum se întâmpla de obicei: celui care fugea în Vest i se ştergea orice urmă. Piesele îi erau interzise, era interzis până şi să i se pomenească numele. În cazul meu s-a întâmplat un lucru uimitor. O întreagă generaţie de artişti pur şi simplu a refuzat să mă dea uitării. De exemplu, Vali Sterian a compus - şi a imprimat pe disc - un cântec de regret despre mine, "Om bun, unde te-ai dus? ..."; Adrian Păunescu a continuat sa-mi facă auzit în cenaclu cântecul "Om bun"; grupul "Pasărea Colibri" a continuat să cânte "Om bun" şi alte cântece de-ale mele; s-a creat un festival naţional de folk, dându-i-se numele "Om bun". Nu-mi amintesc să se fi petrecut vreodată un asemenea "refuz general de a uita pe cineva". Sunt recunoscător tuturor acestor oameni; ceea ce au făcut nu era nici pe departe lipsit de risc. Poate că are un oarecare merit şi cântecul în sine; poate că marele public s-a regăsit în "Om bun" pe sine însuşi sau o anumită parte a sufletului său. Cine mai ştie oare?

2. Bogata moştenire muzicală lăsată românilor te-a făcut vreo clipă să regreţi plecarea din România?

Moştenirea mea muzicală n-a fost chiar atât de bogată cum credeţi. Citez din atât de discutatul meu interviu pentru revista Art & Roll: "Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de muncã, mi-au ieşit din mâini mai multe LP-uri decât ÎN TOATĂ CARIERA MEA DIN ROMÂNIA." Deci nu există regrete din acest punct de vedere. Desigur, îi regret pe oamenii care mă regretă. Acestora nu le rămâne decât amintirea. Nici ei, nici eu, nu putem avea doar partea bună a vieţii; să ne mulţumim cu ce avem.

3. Cât de greu a fost să “spargi gheaţa” în Germania? Care a fost principala ocupaţie?

În meseria mea nu cred că se "sparge vreo gheaţă". Am păşit prima dată într-un studio de imprimare datorită unui prieten drag, Spitzy Reininger, keyboard-erul de la Phoenix; cu asta a început drumul meu în carieră. Singura mea ocupaţie a fost şi este "muzician"; din asta trăiesc, din asta am trăit în toţi aceşti ani. Asta am vrut dintotdeauna să fac, şi sunt unul dintre puţinii norocoşi ai vieţii pentru care munca şi pasiunea se confundă până la identitate.

4. Ar putea avea vreun impact Acum în România muzica pe care ai creat-o în Germania, dacă am cunoaşte-o?

Mă îndoiesc. Ceea ce fac, fac pentru publicul german. Germania are cu totul alte coordonate culturale decât România (şi în bine, şi în rău); cu greu ar avea vreun impact în România ceva produs pentru Germania, sau invers.

5. Ai lucrat cel mai mult ca muzician de studio?

Am lucrat NUMAI ca muzician. Am fost muzician de studio în tot ce implică numele: session-musician, arranger, sound designer, am produs pentru câţiva artişti, am compus una sau alta, am creat software legat de muzică şi am făcut parte din developer groups etc - acest "etc" este de fapt foarte larg. Am cântat şi pe scenă când a fost cazul; n-o să uit situaţia puţin comică a unei seri de "acaparare totală" la Filarmonica din München, când simultan în sala mică se desfăşura concertul lui Joan Orleans, produs de mine, iar în sala mare aveam concert eu însumi, cu Eugen Cicero, George Zamfir şi George Angelescu-Monteoro. Până şi inginer de sunet am fost timp de un an, şi nu la mine în baie, ci la Radio în München.

6. Care a fost şi este crezul tău artistic?

Încă nu am un răspuns la întrebări esenţiale despre artă - ce este ea, de ce există, de unde vine şi încotro se îndreaptă, dacă e ceva bun sau rău. Până găsesc aceste răspunsuri încerc să devin mai degrabă un "competent" decât un "artist". Ca atare, nu am un "crez artistic".

7. Lipsa unui dicţionar (îndrumar) al istoriei muzicii rock româneşti face să fie foarte puţin cunoscută (auzită) perioada de activitate premergătoare grupului Sfinx. Despre ce trupe este vorba şi ce muzică făceai atunci? Există înregistrări?

Trupele în care am cântat înainte de Sfinx au fost "Dacicus" (pe vremea cînd ştiam doar două acorduri la chitară) şi "Memphis" (când îl învăţasem şi pe al treilea). La "Dacicus" am făcut chitară-armonie. Chitaristul solo se numea Augustin, bateristul se numea Nicu Simionescu. Nu există imprimări cu acest grup; de fapt era "formaţia de chitare de la Casa de cultură Nicolae Bălcescu" :-) . La "Memphis" deja cântam cu muzicieni de talie: bateristul Marian Toroimac (împreună cu care am intrat ulterior la Sfinx, actualmente baterist în big-band-ul Radioteleviziunii), basistul Mircea Tudoran (ulterior basist la Sincron, actualmente în Germania), sau oboistul Hans Radonici (cu care am cântat şi în grupul de muzică medievală al lui Ludovic Baci - eu cântam la luth şi Hans la tenor-blockflöte), actualmente şi el în Germania, oboist cu reputaţie. Cu toţi aceşti oameni am rămas prieten; cu unii ţin legătura şi în ziua de azi. Nici cu acest grup nu există imprimări. Ambele grupuri au durat puţin şi erau de interes "stradal" şi "raional", nici măcar "regional", iar eu, cum am spus, eram un începător în ale chitarei.

8. Care este adevărul despre grupul Sfinx? De ce se spun atâtea vorbe grele despre neînţelegerile din interiorul grupului, spargerea şi dizolvarea acestuia? De ce caută lumea să dezgroape adevăruri şi nea-devăruri? După părerea mea grupul acesta nu ajungea în topul celor mai bune grupuri româneşti fără Dan Andrei Aldea!

Care este adevărul despre grupul Sfinx? Sfinx a fost una din primele formaţii din Bucureşti. Cei mai indicaţi să vorbească despre acea perioadă sunt membrii de pe atunci: Bibi Ionescu, Octav Zemlicka, Petre Iordache, Sergiu Zagardan, Puiu Ivaniţchi, Idu Barbu - căci eu am intrat în formaţie câţiva ani mai târziu, o dată cu bateristul Marian Toroimac. Despre "Sfinxul cu Aldea" în general se ştie cam tot ce merită ştiut. După plecarea mea din Sfinx - şi din România - grupul a continuat un timp, cooptând oameni de elită ca Sorin Chifiriuc, Doru Apreotesei şi alţii (din nou, aceştia sunt mai indicaţi decât mine ca surse de informare şi unii dintre ei chiar au povestit destul de multe lucruri). La un moment dat, grupul s-a scindat în două fracţiuni: "Sfinx Experience" (în jurul lui Mişu Cernea) şi "Aripa" (în jurul lui Bibi Ionescu). Nu cunosc motivele acestei scindări; poate cei doi ar putea explica dacă ar fi întrebaţi.

De ce se spun atâtea vorbe grele despre neînţelegerile din interiorul grupului, spargerea şi dizolvarea acestuia?

Dacă despre neînţelegerile care au dus la spargerea "Sfinxului cu Aldea" vorbiţi, vă cer scuze: nu are rost să reiau acest subiect. L-am explicat în interviul pentru Art & Roll şi îmi respect promisiunea de atunci, citez, "lucruri pe care nu le-am spus pînă acum şi nici nu le voi repeta vreodată." Prefer să vorbesc despre ce ne-a unit, nu despre ce ne-a despărţit. În orice caz, cât timp a existat "Sfinxul cu Aldea", fiecare dintre membrii grupului a dat tot ce a putut da, atât muzical cât şi pe alte planuri.

De ce caută lumea să dezgroape adevăruri şi ne-adevăruri? Păi...unii doresc să dezgroape adevăruri din dorinţa firească de a le cunoaşte sau a le face cunoscute. Cei care, vorba dvs, "dezgroapă ne-adevăruri", o fac probabil din interese pur personale: un exemplu edificator se poate citi în replica mea dată lui Sorin Tudoran pe acest site.

După părerea mea grupul acesta nu ajungea în topul celor mai bune grupuri româneşti fără Dan Andrei Aldea!

Mulţumesc pentru părerea bună despre mine, dar sunt doar parţial de acord. Consider că Sfinxul de dinaintea mea, Sfinxul cu mine şi Sfinxul de după mine au conţinut oameni de valoare care ar fi adus oricum grupul în frunte. De exemplu, pentru mine Marian Toroimac a fost un muzician de excepţie şi sunt mândru şi azi că am avut prilejul să pot cânta cu el. Alt exemplu: chiar şi astăzi când reascult "Zalmoxe" nu pot să nu fiu impresionat de prestaţia lui Bibi Ionescu la bass - şi în acei ani nimeni nu l-a considerat "the ultimate bass guru". Viaţa nu e întotdeauna dreaptă.

9. De ce nu este editat în România pe CD discul grupului Sfinx – “Lume Albă”? Sunt probleme care ”ţin” de Legea Dreptului de autor? Există şi alte capodopere care sunt “ţinute la saltea” de către Electrecord… de exemplu albumul “Dreptul de a visa”!

În ceea ce priveşte legea drepturilor de autor, ştiţi mai bine decât mine situaţia din România. Doar nu credeţi că la apariţia pe CD a suitei "Zalmoxe" - sau la alte apariţii ale pieselor mele - m-a întrebat cineva dacă sunt de acord; despre procente nici nu mai vorbesc. Bănuiesc că şi Electrecord-ul, ca orice altă companie, se orientează după criterii comerciale în programul său de apariţii.

10. Site-ul ”Progarchives” nu ezită să compare muzica grupului Sfinx cu cea a grupurilor E.L.P., Nektar, sau Fuzzy Duck! Care este motivul existenţei perioadei de aur a rock-ului românesc? Cum se face că cele mai bune formaţii de muzică s-au format şi au activat în anii ’60 şi ’70...

Nu ştiu. Cred că a fost din multe puncte de vedere o perioadă de emulaţie, tocmai pentru că ne era interzis accesul la informaţie. Deşi vă va părea surprinzător, eu consider că lipsa informaţiei a avut şi o parte bună. Ca un exemplu: dacă în acea perioadă aş fi văzut filmarea concertului cu E.L.P. unde Keith Emerson simulează scabros o gigantică onanie, folosind Moog Stick-ul pe post de "penis lung de un metru", în secunda următoare aş fi aruncat chitara şi m-aş fi întors pocăit la muzica mea clasică.

11. Pentru mulţi din generaţia mea LP-ul “Antirăzboinica” a fost o gură de aer! Ce îţi aminteşti din acea colaborare cu Vali Sterian?

Am fost prieteni, Vali mi-a cerut ajutorul, i l-am dat cât de bine am putut. Mai multe nu sunt de povestit.

12. Muzica Cenaclului Flacăra era o formă de libertate controlată sau o formă mascată de protest? Exista în Germania de Est un corespondent?

Am luat parte la cenaclu în două perioade relativ scurte - şi chiar în acelea destul de sporadic. În prima perioadă, cenaclul era exact ce înseamnă cuvântul: un loc unde se spuneau poezii şi se cânta muzică. Câţiva ani am lipsit, datorită unui conflict avut cu Adrian Păunescu. Când am revenit, cenaclul luase o mare amploare şi devenise altceva. Nu era nici o formă de libertate controlată, şi nici o formă mascată de protest, ci cu totul altceva; nu vă spun ce era, căci oricum nu m-aţi crede.

După câte ştiu, în Germania de Est nu a existat nimc similar.

13. Piesa “Blues Absurd” este o compoziţie de grup? Care a fost aportul lui Marian Toroimac?

În acea perioadă, nu numai "Blues absurd" a fost o compoziţie colectivă. În afară de solo-ul său de pian din "Blues absurd" pentru care Marian fusese desigur responsabil (dar care era total improvizat, nu era compus), piesa conţinea spre sfârşit un unison chitară-tobe, a cărui parte ritmică a fost scrisă de Marian; eu am dat doar înălţimi notelor ritmice scrise de el. Mai aveam o piesă criptologică numită "Rondo", la care tot Marian a compus - de data aceasta total - partea D a piesei (un rondo se desfăşoară după schema "A-B-A-C-A-D-A etc). A pus în ea toată dificultatea pe care şi-a putut-o imagina, ca o provocare pentru mine. M-a costat puţină sudoare să cânt acea parte, recunosc. Mai aveam o piesă şi mai eclectică, numită, cred, "Convergenţe şi divergenţe", care de fapt era bazată pe piesa lui de examen pentru tobă mică (Marian era la percuţie în anul 3 de Conservator), pe care eu am pus-o pe note adevărate. Chiar şi Bibi Ionescu a compus una sau alta, deşi nu cred să-şi amintească. Bibi era în general "omul raţiunii" între doi iresponsabili ca mine şi Marian. La o repetiţie, exasperat de elucubraţiile noastre muzicale, a zis că asemenea tâmpenii poate să compună şi el. În glumă, am pretins că nu credem. Bibi, ca să ne demonstreze, a început să cânte la bass note intenţionat "lipsite de orice sens". Atât ne-a trebuit. Acele note au devenit prima temă din piesa "Purgatoriu" (un fragment din ea se mai poate găsi pe internet). Dacă îmi amintesc bine, chiar şi ultima parte a piesei începea cu o linie de bass provenită tot de la Bibi. Toate aceste piese le-am cântat şi la festivalul Club A din '71, după care renumele de "irecuperabili" nu ne-a mai părăsit vreodată.

14. Bănuiesc că ai multe amintiri legate de activitatea în grupul Sfinx, de cenzurarea muzicii şi a versurilor … Concerte …Festivaluri…Care a fost cea mai neplăcută?

Cea mai tristă amintire a mea în aceste privinţe are de-a face doar adiacent cu grupul Sfinx; personajul central al întâmplării a fost actorul Radu Gheorghe. În acea vreme, Radu Gheorghe avea un fel foarte personal de a-şi construi "evenimentele scenice": erau legate total de reacţiile momentane ale publicului. În funcţie de aceste răspunsuri ale publicului, Radu îşi modifica în "realtime" numărul; era capabil să aducă o masă de oameni la reacţii de râs isteric înainte de a fi spus un singur cuvânt.

La un moment dat, am organizat un concert, "Sfinx şi invitaţii lor"; printre invitaţii noştri era şi Radu Gheorghe.

Cum era obiceiul, am fost obligaţi la o "vizionare"; cu jenă, l-am anunţat pe Radu că trebuie să vină să-şi facă numărul în faţa comisiei de vizionare. Am asistat personal la momentul în care Radu Gheorghe a parcurs acea vizionare, şi a fost absolut kafka-esc. Am simţit literalmente o durere fizică văzându-l pe Radu, pentru care reacţia publicului era într-adevăr vitală, cum încerca disperat să smulgă o reacţie, o reacţie oarecare, orice reacţie! - de la acei 4 oameni care îl priveau opac, în aşteptarea cuvintelor pe care trebuiau să le cenzureze cu vigilenţa lor neabătută. Radu a încercat totul, absolut totul, fără sa aibă de la ei nici cea mai mică reacţie. N-o să uit niciodată expresia pe care am citit-o atunci în ochii lui. Dacă aş fi fost sculptor şi aş fi avut de făcut "Statuia artistului în comunism", modelul meu ar fi fost cu siguranţă Radu Gheorghe faţă în faţă cu acea comisie.

15. Ştiu din alte interviuri că nu mai doreşti să te întorci în ţară. Ai rupt toate contactele? Dar cu tradiţiile strămoşeşti, inclusiv cele gastronomice…? Ai folosit în creaţiile tale muzicale teme populare româneşti?

În general vorbind, am contacte apropiate cu majoritatea muzicienilor români care trăiesc în străinătate. În România am ceva mai puţine contacte. Vorbesc la telefon, sau corespondez pe internet, cu câţiva prieteni: Horia Stoicanu, Doru Stănculescu, preotul Dan Bădulescu. Cu Bibi Ionescu vorbesc la telefon şi ne-am văzut o dată, la Frankfurt. Cu absolut toţi colegii mei, veniţi în Germania cu diferite treburi şi care m-au căutat, m-am întâlnit cu cea mai mare plăcere: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Moţu Pittiş şi atâţia alţii. Am avut recent plăcerea să vorbesc la telefon cu vechi prieteni ca Vlad Gabrielescu şi Mircea Drăgan (de la Sideral) şi am avut o lungă şi prietenească discuţie cu un om pe care l-am respectat enorm, chitaristul grupului Sideral, Mugur Winkler (actualmente în Elveţia). Corespondez cu publicişti ca Doru Ionescu sau Marius Tucă. Am numit doar câţiva.

Foarte multă lume îmi scrie de pe homepage-ul meu, şi nu poate spune nimeni că n-a primit un răspuns de la mine.

În fiecare an mergem la slujba de Înviere.

În casa mea se găteşte ardeleneşte.

Dana, femeia pe care o iubesc, este româncă.

Teme româneşti în creaţiile mele ... da, am produs câte ceva, dar nu le-aş numi creaţii. Am produs câteva piese de inspiraţie folclorică: de pildă, discul "Secretul stelelor", împreună cu oboistul George Angelescu-Monteoro (după informaţiile mele, discul a circulat şi în România). Tot cu George am mai produs câteva piese aşa-zis folclorice, ca de exemplu "Ciocârlia", sau "Hora staccato". Ca o curiozitate: la Summit-ul ţinut la Bucureşti, organizatorii au oferit tuturor şefilor de state un material publicitar format dintr-un album de fotografii din România şi un CD; pe acel CD nu s-au aflat decât 3 cântece, şi toate trei erau producţii ale mele cu George Angelescu-Monteoro. Sigur că mă simt onorat :-)

16. Ce colegi de generaţie din România precum şi grupurile lor, poţi remarca? Dar din Germania?

Pot să remarc mulţi colegi de generaţie: compozitori ca Adrian Enescu, chitarişti ca Mugur Winkler, Sorin Chifiriuc sau Vali Farcaş, pianişti ca Eugen Cicero, violonişti ca Eugen Sârbu, baterişti ca Ovidiu Lipan sau Marian Toroimac. În Germania există câţiva colegi de generaţie pe care îi admir, ca de pildă compozitorul Norbert Jürgen Schneider, cu care am colaborat de la începuturile lui (şi ale mele) până astăzi, sau violonista Anne-Sophie Mutter. Am numit doar câţiva. N-a fost o generaţie tocmai rea.site-lui ArtaSunetelor.ro!Radu Lupaşcu 03 11 2008

Tinerii regizori Dan Pita si Mircea Veroiu, aflati la filmul lor de debut, ii propun lui Aldea ca, impreuna cu solistul vocal al formatiei Olimpic `64, regretatul Dorin Liviu Zaharia, sa scrie muzica filmului `Nunta de piatra`.