Frédéric Mistral

1914: Frédéric Mistral, poet francez de limbă provensală, filolog, laureat al Premiului Nobel (n. 1830)



Motivaţia Juriului Nobel


"ca o recunoaştere a originalităţii lui pline de prospeţime şi a inspiraţiei adevărate a creaţiei lui poetice, care reflectă fidel priveliştile ţării sale şi sufletul autentic al poporului său, şi, de asemenea, ca o recunoaştere a activităţii lui semnificative ca filolog provensal"

Frédéric Mistral by Monsegur Vaillant

Frédérice Mistral

(sans titre) Moi qui d'une amoureuse jeune fille ai dit maintenant l'infortune, je chanterai, si Dieu le veut, un enfant de Cassis, un simple pęcheur d'anchois qui, par la grâce et par la volonté, du pur amour conquit les joies, l'empire, la splendeur. Ame de mon pays, Toi qui rayonnes, manifeste, dans son histoire et dans sa langue; quand les barons picards, allemands, bourguignon, pressaient Toulouse et Beaucaire, toi qui enflammas de partout contre les noirs chevaucheurs les hommes de Marseille et les fils d'Avignon; Par la grandeur des souvenirs, toi qui nous sauves l'espérance ; toi qui, dans la jeunesse, et qui plus chaud et plus beau, malgré la mort et le fossoyeur, fais reverdir le sang des pčres; toi qui, inspirant les doux troubadours, telle que le mistral, fais ensuite gronder la voix de Mirabeau; Car les houles des sičcles, et leurs tempętes et leurs horreurs, en vain męlent les peuples, effacent les frontičres : la terre maternelle, la Nature , nourrit toujours ses fils du męme lait, sa dure mamelle toujours ŕ l'olivier donnera l'huile fine; Ame éternellement renaissante, âme joyeuse et fičre et vive, qui hennis dans le bruit du Rhone et de son vent, âme des bois pleins d'harmonie et des calanques pleines de soleil, de la patrie âme pieuse, je t'appelle ! incarne-toi dans mes vers provençaux ! Texte original en félibrige : Iéu , d'uno chato enamourado Aro qu'ai di la mau-parado, Cantarai , se Diéu vou , un enfant de Cassis, Un simple pescaire d'anchoio Qu'emé soun qŕubi e ' mé sa voio Dou pur amour gagné li joio, L'empčri, lou trelus. Amo de moun pais, Tu que dardaies, manifčsto, E dins sa lengo e dins sa gčsto; Quand li baroun picard, alemand, bourguignoun, Sarravon Toulouso e Bču-Caire, Tu qu'empurčres de tout caire Contro li nčgri cavaucaire Lis ome de marsiho e li fiéu d'Avignoun; Pčr la grandour di remembranco Tu que nous sauves l'esperanco; Tu que dins la jouinesso, e plus caud e plus bču, Mau-grat la mort e l'aclapaire, Fas regreia lou sang di paire; Tu qu'ispirant li dous troubaire, Fas piči mistraleja la voues de Mirabču; Car lis oundado seculŕri E si tempčsto e sis esglŕri An bču mescla li pople, escafa li counfin, La terro maire, la Naturo, Nourris toujour sa pourtaduro Dou meme la : sa pousso duro Toujour ŕ l'oulivié dounara l'oli fin; Amo de-longo renadivo, Amo jouiouso e fičro e vivo, Qu'endihes dins lou brut dou Rose e dou Rousau ! Amo di seuvo armouniouso E di calanco souleiouso, De la patrio amo piouso, T'apelle ! encarno-te dins mi vers prouvençau !

BAISERS ET CARESSES Tandis que, tremblantes, les ramures d’été Eventent les ultimes brumes de la nuit Et caressent mes ręveries ensoleillées, L’astre d’or élčve sa rondeur, sans un bruit; Le vent, parti du nord, dépose ses frissons Sur les plumes des oiseaux, ŕ peine levés, Et, sur ma peau, ses soupirs de passion ; Il cueille des pétales de rose pourprés, Au velours encor parfumé de la liqueur Libertine d’anges au cœur affectueux Et, comme une mariée voilée de bonheur, Diamants et rubis fixés dans ses cheveux, Les emporte vers leur destin azuréen; Il descend le fleuve oů se mire le soleil, De son souffle boucle les flots rhodaniens Avant d’étreindre le sable de son sommeil.

(sans titre) "Honte ŕ toi race humaine, Les Cavales de Camargue, Au poignant éperon qui leur déchire le flanc Comme ŕ la main qui les caressse, Jamais on ne les vit soumises, Enchevętrées par trahison, J'en ai vu exiler loin des prairies salines; Et un jour, d'un bond revęche et prompt, Jeter bas quiconque les monte, D'un galop dévorer vingt lieux de marécages, Flairant le vent ! et revenues Au Vacarčs, oů elles naquirent, Aprčs dix ans d'esclavage, Respirer l'émanation salée et libre de la Mer."

Frédéric Mistral ( n. 8 septembrie 1830 Maillane, Bouches-du-Rhône - d. 25 martie, 1914 Maillane) poet francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1904

Joseph - Étienne Frédéric Mistral s-a născut la 8 septembrie 1830, în localitatea Bouches-du-Rhone din sudul Franţei. Tatăl său este proprietar al Mas-ului du Juge, unde poetul va locui până la moartea acestuia (1885). Face studii la şcoala rurală de la Saint-Michel-de-Frigolet, apoi la Pensionatul Dupuy şi la Colegiul Regal din Avignon. Prima sa încercare poetică (încurajată de Joseph Roumanille, "repetitor" la Colegiul din Avignon şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni ai scriitorului) este traducerea unui psalm (1846). După ce îşi trece bacalaureatul la Nîmes (1847), compune într-o primă formă poemul în patru cânturi Li Meissoun (Secerişul), imitaţie a Georgicelor lui Virgiliu (1848). În acelaşi an este trimis la Aix-en-Provence spre a-şi lua licenţa în drept şi publică singura poezie pe care a scris-o în limba franceză, o Odă închinată Republicii. Saint René Taillandier alcătuieşte şi publică o antologie a poeziei occitane. Li Prouvencalo (Provesalii) care se deschide şi se închide cu două poeme de Mistral (1851). În 1854, Mistral, împreună cu alţi scriitori de limbă provensală (felibri), înfiinţează societatea literară Le Félibrige.

Opera

Li Meissoun (Secerişul), scris în 1848, publicat în 1927

Mirèio, 1859

Calendau, 1867

Lis Isclo d'Or (Insulele de aur), 1875

Lou Tresor dóu Felibrige (Tezaurul Felibrilor),1878 - 1886

Nerto, 1886

La Rèino Jano (Regina Jano), 1890

Lou Pouèmo dóu Rose (Poemul Ronului), 1897

Memori e Raconte (Memorii şi povestiri), 1906

Discours e Dicho (Discursuri şi povestiri), 1906

La Genèsi (Geneza), 1910

Lis Oulivado(Câmpurile cu măslini), 1912

Proso d'Armana (Proza de Almanah), 1926

Nouvello Proso d'Armana (O nouă proză de Almanah), 1927

Darriero Proso d'Armana (Ultima proză de Almanah), 1930

Escourregudo per l'Itali (Excursie în Italia), 1930

Mi Rapugo (Spice adunate, inedit)

Pe data de 25 martie 1915 Frédéric Mistral se stinge din viaţă. Conform cărţii “Al şaselea simţ al animalelor” de Philippe de Wailly, câinele lui Frédéric Mistral i-a rămas fidel şi după decesul acestuia prin faptul că a rămas pe mormântul stăpânului şi a refuzat să se mai hrănească.