"Apus de soare"
George Calboreanu
Inspirată de evenimentul morţii lui Ştefan cel Mare, „Apus de soare" (1909) este o dramă istorică, romantică, remarcabilă prin lirismul său şi prin dimensiunile grandioase ale personajului său central, a cărui măreţie conferă lucrării caracter poematic. „Apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice: „Viforul" (1910) - evocând domnia viforoasă a lui Ştefăniţă Vodă şi „Luceafărul" (1910) - a cărui personaj central este Petru Rareş. Cele două conflicte ale dramei se împletesc de-a lungul a patru acte care prezintă ultimul an de viaţă al marelui Ştefan (din toamna lui 1503 şi până la 2 iulie 1504 - ziua morţii voievodului).
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele toamnei (care prevesteşte iarna bătrâneţii lui Ştefan) şi bourul Moldovei - simbol al întemeierii şi al integrităţii. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să recucerească Pocuţia, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna Maria să-şi amâne expediţia (dată fiind rana pe care o avea la un picior şi apropierea iernii), domnitorul refuză: „... şi Ştefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, şirurile de luptători se îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".
În actul al doilea, cele dintâi veşti despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunţă sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfăşurarea luptei este reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreţia ei. Aflăm astfel că, ajungând până în zona numită Halici, voievodul şi-a organizat oastea, aşteptând sosirea polonezilor (leşilor). Tehnica fiind cea a învăluirii duşmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge până la ţurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfăşurarea de forţe, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca şi când în acest bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănţuite.
Odată cu sosirea lui Ştefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul conflict al dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr şi stolnicul Drăgan) uneltesc împotriva voinţei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, aşa cum relatează Grigore Ureche în cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ştefăniţă (convinşi fiind că „vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei ţara. Aceasta contravine însă voinţei voievodului care-l hărăzise ca urmaş la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ştefăniţă ar fi echivalat cu o întoarcere în haos; şi cum Ştefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta dintre lumină şi întuneric (despre care vorbesc unele mituri).
În actul al III-lea, simţindu-şi sfârşitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni şi oşteni, pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absenţa paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul", deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre voievod şi boierii uneltitori).
După ce domnul îşi ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează momentul discursului; acesta este punctat de tunete şi fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite şi rezumă o istorie a cărei esenţă au constituit-o războiul şi jertfa. După impresionantul testament politic lăsat urmaşilor, Ştefan îi pune mantia lui Bogdan şi-l aşează pe tronul Muşatinilor. Gestul îngenuncherii în faţa noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârşitul unei jumătăţi de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele doctorilor, Ştefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi ard rana de la picior cu fierul înroşit în foc, Ştefan aude, afară, printre glasurile celor care-l aclamau pe Bogdan, câteva voci răzleţe rostind numele lui Ştefăniţă. Devenit justiţiar în numele legii străbune, Ştefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care „murise înainte de-al izbi", copleşit de forţa morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ştefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oţel"), domnul opreşte „cutremurul" care ameninţă Moldova şi „umple prăpastia" (ca la o nouă naştere a Pământului). Cel de-al doilea conflict este psihologic, iar Ştefan constă în conştiinţa sa că moartea se apropie, de aceea el meditează în faţa portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om şi nu mai e de mult"), în actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meşterul pietrar care urmează să-i pregătescă lespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri este marcant: „Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva şi mi-o şi împart" (cuvinte în care se îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spune Ştefan, repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav" şi „neputincios" relevă drama pe care o trăieşte omul în faţa morţii. Conştient de zădărnicia lucrurilor, ca şi convingerea că strălucirea şi gloria sunt deşarte, se degajă din scena arderii rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc „pretutindeni", „până s-o preface-n scrum trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ştefan ". În momentele arderii rănii, înfrăţindu-şi durerea cu patimile lui Iisus, Ştefan cel Mare capătă o aură de sacralitate. Măreţia voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova şi după ce nu va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruieşte ţara, lor şi generaţiilor care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din Ştefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-lea conflict este şi titlul metaforic al dramei, moartea lui Ştefan cel Mare fiind asemuită cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a cărui măreţie conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru acte constituie o relevare a acestei măreţii. Din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, sunt alese câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justiţiarului, a omului, a tatălui. „Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca îl numesc „Măritul", „Slăvitul" şi „Sfântul"; clucerul Moghilă îl caracterizează prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, copleşiţi de măreţia şi autoritatea lui, îi spun „ Şoimanul" şi „ Vulturul bătrân". „Apus de soare" este o dramă istorică, fiind o lucrare scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conţinut grav, conflicte puternice şi deznodământ trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu