Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea
Membru al Academiei Române

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti, d. 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, Bucureşti, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ştefan „căruţă-goală“, pe numele adevărat Ştefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureştilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruţaş de grâne pe traseul Bucureşti-Giurgiu şi „staroste al cărăuşilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă şi M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcaşi, de pe moşia familiei Filipescu“. Primii ani de viaţă şi-i petrece în uliţa Vergului, în tovărăşia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc şi acum aminte (aş fi mulţumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agăţam de scurteica lui lungă şi îmblănită cu mârsă neagră şi-l linguşeam şi-l mângâiam pe obraji şi pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruţă“ - şi a poveştilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor ...“

Părinţii îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l înveţe slovele noi şi să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Şcoala de Băieţi Nr. 4, unde îl are învăţător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Şcoala Domnească, pentru clasele a III-a şi a IV-a. Studiază cu învăţătorii E. Becarian şi Ion Vucitescu, în condiţiile de rigoare ale internatului şi ale şcolii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ştefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează şi primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Debutul literar

Adevărata „producţie poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiţia poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viaţa literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea îşi trece examenul de licenţă la Facultatea de Drept din Bucureşti, cu teza de licenţă în drept Pedeapsa, natura şi însuşirile ei, pe care o publică în acelaşi an, semnată Barbu G. Ştefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul îşi va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ţinut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ştefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează şi debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvârşi studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Reîntors în ţară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulaţie şi de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiaţi, alături de Al. Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale şi plastice, precum şi nuvelele şi povestirile din prima ediţie a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Şuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmiriţa, Palatul de cleştar şi Odinioară, care anunţau cu pregnanţă un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) şi cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacţia României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iaşi, publicând reportajele Ultimele ştiri şi Iaşi şi banchetul Junimiştilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernaţi şi Fiii poporului şi sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere şi de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului şi ale politicianului de mai târziu. Continuându-şi colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor şi colaborator la ziarele Democraţia şi Voinţa naţională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală şi dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însuşiri intelectuale (O familie de poeţi). E prezent în aproape toate domeniile artei şi ale vieţii publice, încercându-şi talentul în numeroase direcţii. La 19 aprilie 1887 tipăreşte revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuţă, C. Mille, P. Ispirescu şi Artur Gorovei. Atras de copleşitoarea personalitate a lui B.P. Haşdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică şi în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democraţia şi Voinţa naţională. Publică, în continuare, la Vieaţa (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuţă şi, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând acelaşi interes tuturor problemelor literare, istorice şi filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăţie de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariţia la Fălticeni a revistei de literatură populară Şezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă şi mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicaţie a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependenţă dintre om şi natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creaţiile poporane (Şezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observaţiei, cunoştinţele multilaterale şi adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), aşa cum va dovedi şi studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrăşcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific naţional al literaturii, având în vedere o strictă condiţionare socială şi istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, şi de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole şi unele observaţii deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-şi clarifica preferinţele şi de a-şi consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat şi entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrăţişa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câţiva din artiştii români de la sfârşitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu şi Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură“ (Democraţia, 1883)

Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat şi orator, cu vocaţia perceperii evenimentelor politice şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureştilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activităţi de prozator şi dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuţiunea omagială. În şedinţa festivă în faţa plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteşte discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidenţiindu-se forţa inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creaţiei populare.

Mulţumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generaţie:

„Dar sunt alţii cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa aşa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuţă, care a turnat în bronz inspiraţiunile lui de adevărat poet, Coşbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte şi poeme de care suntem mândri, şi alţii mai tineri, cărora li s-ar potrivi aşa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“

Opera literară

Tematică şi particularităţi

Prezentând o anumită tipologie şi morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri şi de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalităţile artistice folosite, în lumea Paraziţilor este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă şi apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică şi arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiţie a nuvelisticii româneşti înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilaţii între diversele curente şi metode literare.

Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinităţi cu proza romantică eminesciană, pe care, parţial, o şi cultivă în Sultănica şi Linişte.

După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaşte mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert şi mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidenţieze mai bine mijloacele de observaţie şi investigare a vieţii sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficienţa critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic şi la viaţa biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi şi Paraziţii.

Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele şi povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziţii).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în acelaşi timp o proză realistă a observaţiei vieţii, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunţare la formele idilice ale existenţei. Delavrancea respinge „naivităţile romantice“, în numele unei preferinţe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creaţiei sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare preţuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, faţă de ţăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginaţia sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepţie la Academie şi în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate şi fantezie, prin bogăţia problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezenţe literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Nuvele şi povestiri

Sultănica (1885)

Apă şi foc

Sorcova

Odinioară

De azi şi de demult

Văduvele

Linişte (1887)

Paraziţii (1892)

Trubadurul (1887)

Zobie

Milogul

Înainte de alegeri

Iancu Moroiu

Hagi-Tudose

Domnul Vucea

Bursierul

Şuier

Răzmeriţa

Bunicul

Bunica

Boaca şi Onea

Micuţii

Moş Crăciun

Angel Demetriescu

Irinel

Basme

Neghiniţă

Norocul dracului

Moş Crăciun

Palatul de cleştar

Dăparte, dăparte

Poveste

Stăpânea odată (1909)

Proză poetică

Nu e giaba cafea

Sadi-el-Mahib

Fanta-Cella

Sentino

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:

Apus de soare (1909)

Viforul (1910)

Luceafărul (1910)

A doua conştiinţă

Irinel (1912)

Hagi-Tudose (1913)