De la o vreme de Felicia Feldiorean

De la o vreme totul s-a schimbat,De la o vreme eu sunt tot mai tristă,Şi parcă totul e neterminatŞi parcă oamenii nu mai există. De la o vreme noaptea s-a schimbat,M-am cufundat în bezna ei adâncă,Şi am simţit că totu-i devastatŞi m-am izbit de cer ca de o stâncă. De la o vreme lumea nu mai e,Aşa precum ar trebui să fie,E rea,e crudă şi mă-ntreb:de ce?Când ar putea trăi în bucurie. De la o vreme focul arde greu,Şi veacul e din ce în ce mai trist,Şi vreau să ştiu dac-o să-ntreb mereuPe oricine-ntâlnesc,dacă exist. De la o vreme suntem doar păpuşi,Ce dăm reprezentaţii în culise,Şi aşteptăm în dosul unor uşiSă căpătăm răspuns la manuscrise. De la o vreme am rămas orfani,De tot ce este bun pe-acest pământ,Şi dragii noştri prea umili ţăraniAr vrea să ne mai spună un cuvânt. De la o vreme iernile îşi cer,Şi dreptul la zăpadă şi la gheaţă,Şi noi ne-am cufundat cu totu-n gerŞi nu mai ştim păşi din nou spre viaţă. De la o vreme fluviile cresc,Şi jalea e din ce în ce mai multă,De la o vreme florile vorbescŞi cu tristeţe mare ne ascultă. De la o vreme viaţa-i tot mai grea,Durerea noastră e-o durere mută,Aş vrea să am în mâna mea o stea,Şi să vă dau belşug şi viaţa multă. De la o vreme vreau să fiu aşa,Precum n-am fost nicicând şi nu voi fi,Să am un cal şi să m-arunc în şaŞi vreau să zbor spre alte galaxii. 1 APRILIE 1989 – Bucureşti– într-o zi fără nici o culoare