Sutra * florii soarelui Allen Ginsberg

Sutra * florii soarelui 

Allen Ginsberg

Am trecut pe malul docului bananier al containerelor de plumb şi m-am aşezat în umbra imensă a locomotivei South Pacific să privesc apusul de peste dealurile cutiilor locative şi să plâng.

Jack Kerouac s-a aşezat lângă mine pe o bară de fier putredă şi ruginită; camarazi, aveam aceleaşi apăsări sufleteşti, aceeaşi ochi mohorîţi, pustii şi trişti, împresuraţi de rădăcinile cioturoase de oţel ale copacilor mecanici.

Apa uleioasă a râului oglindea cerul roşu, soarele a căzut până la urmă în lama piscului Frisco, nici un peşte în acel curent, nici un pustnic pe acele dealuri, doar noi cu ochii urduroşi şi mahmuri, ca doi vagabonzi bătrâni ce dorm pe coastă, obosiţi şi imprevizibili.

Priveşte Floarea Soarelui, mi-a zis, acolo era umbra palidă gri întoarsă spre cer, mare cât un om, înălţându-se absentă pe o grămadă de rumeguş vechi.

- M-am ridicat grăbit şi încântat – era prima mea floare a soarelui, pomenirea lui Blake – himerele mele – Harlem şi Hells ale râurilor de Est. Ţăcănitul podurilor Joes Greasy Sandwiches, cărucioarele copiilor morţi, negre roţi uitate ce nu vor mai merge şi nu vor mai trebui, poezia malului de râu, prezervative, oale, cuţite de oţel, nimic curat, doar noroi rece şi artefactele ascuţite ce trec în trecut – şi Floarea Soarelui de un gri incert în asfinţitul soarelui, fragilitate neprotejată, prăfuită cu funinginea şi smogul, şi fumul locomotivelor bătrâne în ochii ei – corola de spini tociţi, ignorată, deteriorată, ca o coroană strivită, cu seminţe scuturate de pe faţă, cu gura aerului însorit care-va-rămâne-în-curând-fără-dinţi, raze de soare, strivite de capul ei păros ca o plasă uscată de păianjen, frunze ieşite ca nişte braţe din trunchi, semne din partea rădăcinilor de sub rumeguş, bucăţi stricate de mortar căzute de pe ramuri negre, o muscă moartă în urechea sa.

Bătrână şi îngrozitor de mutilată erai, draga mea floare a soarelui, O, sufletul meu, atunci te-am îndrăgit!

Funinginea nu era jeg uman, ci funinginea morţii, şi a locomotivelor. Întreaga mantie de praf, acel văl întunecat aşternut pe liniile de tren, acel chip de fum şi ceaţa, acea pleoapă de nenorocire neagră, acea mână tăbăcită sau falus, sau proeminenţă a artificialului mai-rău-ca-noroiul-industrial-modern – toată respectiva civilizaţie privind coroana ta nebună de aur – şi acele gânduri vagi de moarte şi ochii prăfuiţi, lipsiţi de dragoste şi mântuire, şi rădăcini extenuate de desubt, în grămada de nisip şi rumeguş, bancnote de cauciuc, piele de maşinării, intestinele şi interioarele automobilelor ce horcăie şi tuşesc, cutiile goale şi singuratice de plumb, borcanele de metal goale şi singuratice cu limba lor ruginită atârnând, ce aş mai putea menţiona, cenuşa căruntă a câtorva trabucuri, pizdele roabelor şi sânii cu lapte a maşinilor, fundurile uzate, bietele scaune, şi sfincterele generatoarelor – toate astea încâlcite în rădăcinile tale mumificate – şi tu stând acolo înaintea-mi în apus, întruchiparea gloriei tale!

Perfectă frumuseţe de floarea soarelui! Perfectă, excelentă, încântătoare existenţă de floarea soarelui! Ochi dulce natural spre lună nouă, s-a trezit vie şi excitată să prindă în umbra apusului briza lunară a răsăritului de soare auriu!

Câte muşte au bâzâit în juru-ţi neobservând zâmbetul tău, în timp ce tu înjurai raiul căilor ferate şi sufletu-ţi de floare?

Sărmana floare moartă? Când ai uitat tu că ai fost o floare? Când ţi-ai privit pielea şi ai decis că eşti locomotivă veche, murdară şi impotentă? Stafia unei locomotive? Spectrul şi umbra unei cândva puternice şi nebune locomotive Americane?

Niciodată nu ai fost o locomotivă, o, Floare a Soarelui, tu ai fost Floarea soarelui!

Şi tu, Locomotivă, tu ai fost locomotivă, nu-mă uita!

Aşa dar... am înhăţat scheletul gros de floarea soarelui şi l-am înfipt lângă mine ca pe un sceptru, şi am oferit lecţia sufletului meu, şi a sufletului lui Jack de asemeni, şi a sufletului oricui va asculta.

- Noi nu suntem pielea noastră de funingine, noi toţi în interior suntem floarea soarelui, aurii şi frumoşi, suntem binecuvântaţi prin seminţele noastre, corpuri golite de părul auriu, care la apus se transformau în floarea soarelui de culoare ceremonioasă neagră-nebunatică, spionată de ochii noştri din umbra locomotivelor nebune într-un asfinţit pe-un mal de râu cu containere de plumb şi delurosul Frisco privelişte de seară pe aşezate.

Traducere: Iulian Filip