1984 Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie la Casa Republicii

1984 : Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a Casei Republicii şi a Bulevardului „Victoria Socialismului" din  Bucuresti. La inugurarea şantierului, Nicolae si Elena Ceausescu au turnat ciment peste pergamentul sigilat destinat celor din viitor.

Pe macheta Casei Poporului, arh. Anca Petrescu primeste indicatii pretioase de la Elena Ceausescu, in anii '80 (sus). Dupa 1989 (jos), aceeasi Anca Petrescu se mandreste cu "copilul" sau.

„Astăzi, în al patruzecilea an al aniversării revoluţiei de eliberare socială şi naţională, de dezvoltare liberă şi independentă a României, am inaugurat lucrările de construcţie la Casa Republicii şi Bulevardul Victoria Socialismului, măreţe şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adânci transformări înnoitoare, construcţii monumentale ce vor dăinui peste veacuri, ca o impresionantă mărturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a întregului popor român, de a conferi demnitate şi măreţie capitalei ţării, patriei noastre socialiste?”, se spunea în pergamentul semnat de soţii ceauşescu la 25 iunie 1984.

Şantierul se deschisese, în realitate, cu mult înainte de canciocul festiv, dar Ceauşescu amânase cu un an inaugurarea oficială, fiindcă era obsedat de aniversări.

Casa Poporului este elementul central al „Proiectului Bucureşti”, ce urma să modifice radical centrul Capitalei. Planul mai cuprindea Bulevardul Victoria Socialismului (cu ansamblul de imobile din Piaţa Alba Iulia), Casa Academiei Române (aflată în stânga Casei Republicii, cum te uiţi la ea), Ministerul Apărării Naţionale (construcţia dinspre partea dreaptă a Casei Poporului) şi Casa de oaspeţi (actualul Hotel Marriot), unde urmau să fie primite delegaţiile străine. 

Ansamblul era un vis vechi al lui Ceauşescu, pe care acesta îl avea în minte încă din timpul turneului asiatic (1971). Impresionat de cele văzute în Coreea de Nord, preşedintele României dorea să construiască la Bucureşti un oraş-stat după modelul Phenianului. 

O confirmare a acestui loc special pe care l-a ocupat Casa Poporului în inima dictatorului stă şi interesul său faţă de ritmul lucrărilor: „Ceauşescu a iubit proiectul ăsta, se vedea pe faţa lui. A fost cel mai vizitat şantier. Când era în Bucureşti, Ceauşescu venea şi de câte două ori pe zi să vadă şi să discute cu oamenii”, spune Roguski.  

Visul a devenit posibil după cutremurul din 1974, când Ceauşescu a realizat imediat că nu va avea niciodată un pretext mai bun pentru a dezvolta modelul arhitectural nord-coreean. După ce a vorbit despre vulnerabilitatea clădirilor vechi, Ceauşescu a trecut la sistematizarea oraşului.

Proiectul iniţial, aparţinând arhitectei Anca Petrescu, avea o suprafaţă desfăşurată de 80.000 de metri pătraţi. Pe măsură ce lucrările au înaintat, s-au tot adăugat câte un corp de clădire sau etaj, aşa încât în 1989 se ajunsese la dimensiunile megalomanice de acum: suprafaţa totală construită desfăşurată a spaţiilor este de 365.400 de metri pătraţi, iar cea utilă este de 217.000 de metri pătraţi. 

“Aproape fiecare vizită pe şantier a lui Ceauşescu însemna o nouă modificare de plan sau detaliu”, spune Camil Roguski, arhitectul care s-a ocupat de aranjarea tuturor caselor folosite de familia preziden­ţială. „După ce dădea un ordin, se făcea imediat macheta, ca să o vadă când venea data viitoare. Ceauşescu nu se pricepea la schiţe şi lucruri de astea, aşa că se lucra numai cu machete. În interior se făceau proiecte în mărime naturală, ca să-şi poată face o idee. De exemplu, la vitralii, se realizau schiţele, dar şi desenul colorat, în mărime naturală şi cu umbre, să priceapă el”, descrie Roguschi munca infernală a şefilor de proiecte. 

Nimeni nu îndrăznea să-i explice comandantului suprem că imensa clădire luase proporţii gigantice, aşa încât, într-o zi când ştiau că Ceauşescu va zbura cu elicopterul pe deasupra ca să-şi admire opera, arhitecţii au apelat la o stratagemă. Au plasat patru macarale în colţurile viitoarei construcţii şi au pus câte un steag pe fiecare braţ de macara. Sperau că tovarăşul Ceauşescu îşi va face astfel o idee despre dimensiuni şi se va speria. Dimpotrivă: „Era tare mândru şi chiar avea convingerea că el este autorul proiectului arhitectural”, îşi aminteşte Roguski. 

Până în momentul executării soţilor Ceauşescu, imensa clădire înghiţise circa 1,75 de miliarde de dolari. În 2006, suma totală cheltuită pentru grandiosul proiect ajunsese la aproape trei miliarde de euro.Întreţinerea Casei Poporului consumă în continuare sume uriaşe. Anul trecut, de exemplu, pentru energia electrică s-au plătit facturi de aproximativ 7,570 de milioane de lei, adică aproape 1,9 de milioane de euro. Asta, în condiţiile în care, în 2000 – 2002, s-au pus becuri ecologice.

Un alt milion şi jumătate de euro a însemnat consumul de energie termică, iar pentru apă şi canal, tot în 2008, s-au mai decontat 425.000 de euro.Aceste sume sunt prevăzute, în fiecare an, în bugetul Camerei Deputaţilor, iar ea trebuie să-şi recupereze partea corespunzătoare din bani de la instituţiile vecine în clădire - Senatul, Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Curtea Constituţională etc. Potrivit biroului de relaţii cu presa, în 2008, Camera a stors de la „colocatari” doar 27 la sută din cheltuielile pentru apă şi canal.   

Pentru ţeserea covoarelor din Casa Poporului s-au folosit utilaje speciale, dată fiind mărimea excepţională a acestor obiecte. Se lucra în paralel cu trei războaie de ţesut, spune Camil Roguski, ceea ce complica teribil procesul de fabricaţie. Un metru pătrat de covor cântărea circa opt kilograme.

Recordurile Casei Poporului

Clădirea este a doua din lume ca mărime, după Pentagon, şi are o suprafaţă desfăşurată de 365.000 de metri pătraţi (33 de hectare). Asta înseamnă cam de trei ori stadionul „Lia Manoliu”, care are doar 107.260 mp.  

Construcţia este structurată pe şase niveluri şi este compusă din 21 de corpuri.Cea mai mare încăpere, Sala Unirii (fosta Sală a balului, destinată recepţiilor date de Ceauşescu), are o înălţime de 16 metri şi o suprafaţă de 2.000 de metri pătraţi. Candelabrul acestei săli este cel mai mare din România, cântăreşte trei tone şi însumează 7.000 de becuri. 

Pentru construcţie s-au folosit un milion de metri cubi de marmură, 900.000 de metri cubi de esenţe de lemn (stejar, fag şi mahon), 3.500 de tone de cristal, 7.000 de tone de oţel, 200.000 de metri cubi de sticlă, 2.800 de candelabre, 220.000 de metri pătraţi de covoare şi 3.500 de metri pătraţi de piele. Lungimea construcţiei este de 270 de metri şi lăţimea, de 245 de metri.La Casa Poporului au lucrat aproximativ 200 de arhitecţi şi circa 20.000 de muncitori, mulţi dintre aceştia fiind aduşi din provincie. S-a muncit în trei ture pe zi. 

După ce s-au ridicat toate etajele clădirii, Nicolae Ceauşescu a avut pretenţia să vadă steagul fâlfâind pe acoperişul Casei Poporului. Niciun material n-a rezistat însă curenţilor puternici de aer care băteau pe Dealul Spirii. „Se franjura imediat, că era foarte mare, şi eram nevoiţi să înlocuim drapelul de câte două ori pe zi”, spune Camil Roguski.

S-au convocat specialiştii şi s-au încercat tot felul de materiale. Degeaba. N-a ţinut prea mult nici măcar pânza din care se confecţionau paraşutele. S-au testat tot felul de pânze şi tot nimic. Cercetătorii din domeniul textilelor au primit ca sarcină prioritară experimentarea unor noi ţesături, a căror durată de viaţă pe acoperiş era cronometrată cu speranţa că marele conducător nu va trăi dezamăgirea de a nu avea un drapel care să marcheze culmile atinse de socialism.

În cele din urmă, Roguski a avut ideea de a apela la ajutor extern. Şi-a amintit de uriaşul steag japonez care se înălţa pe muntele lor sfânt Fuji. Arhitectul a luat legătura cu cei de la ambasada niponă în România şi le-a explicat mica problemă de la Casa Poporului.Personalul diplomatic a cerut detalii din Japonia şi, în câteva zile, au prezentat oferta: un drapel la proporţiile dorite costa 400 de dolari. 

Când au auzit preţul, soţii Ceauşescu au refuzat afacerea. Era, foarte probabil, şi o chestiune de ambiţie: după ce făcuseră toată clădirea cu materiale româneşti, ar fi fost o umilire ca tocmai tricolorul de pe Casa Republicii să fie „made in Japan”.Elenei Ceauşescu i-a trecut prin cap o „soluţie”: „De ce nu-l faceţi armat?”, i-a întrebat ea pe cei ce se ocupau cu decorarea. 

Aceştia şi-au frământat mult timp creierii, încercând să ghicească la ce s-o fi referit Leana atunci când a rostit „armat”.A rămas ca savanţii din domeniul polimerilor să mai studieze şi să descopere formula magică pentru drapelul din vârful clădirii.