Carmen Sylva

In 29 deembrie 1843 s-a nãscut (la Neuwied/Germania) regina ELISABETA (cunoscutã sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima reginã a României, sotia regelui Carol I; membru de onoare al Academiei Române (m.2.III.1916). Elisabeta de Wied – pe numele sãu complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – este numele sub care a mai fost cunoscutã Regina Elisabeta a României, întâia reginã a României, sotia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastei Hohenzollern, a fost o patroanã a artelor, fondatoare a unor institutii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscutã sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroanã a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de institutii caritabile a fost supranumitã de oamenii din popor Mama rãnitilor. S-a nãscut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astãzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin si a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucuresti. Mormântul sãu se gãseste la Mãnãstirea Curtea de Arges, unde sunt îngropati toti Regii României.  Elisabeta era fiica lui Hermann, print de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se cãsãtoreste cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima reginã a României. Printesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se cãsãtori cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. Dupã Rãzboiul de Independentã din 1877 si Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscutã ca regat în 1881 si Elisabeta a devenit prima Reginã de România. Carmen Sylva (pseudonim al reginei Elisabeta a României; 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - 1 februarie 1916, Bucureşti) este o poetă, prozatoare şi traducătoare. Fiică a prinţului Hermann de Wied şi a prinţesei Maria de Wied, Paula Ottilia Elisa de Neuwied, viitoarea regină şi poetă, învaţă în familie limbile engleză, franceză, italiană, latină, studiază matematica, fizica şi gramatica, ia lecţii de pictură şi de muzică. La Berlin, urmează cursurile de Belle Arte. În copilărie şi în tinereţe, face numeroase călătorii: Berlin (1847, 1861), Bonn (1851), Paris (1854), în Elveţia (1858), Italia (1859), Polonia, Suedia, Rusia (1864). Se căsătoreşte, în 1869, cu domnitorul, apoi regele României Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, devenind, din 1881, regină a României. Se remarcă, deopotrivă, ca regină, prin intensa activitate cultural-artistică desfăşurată la Peleş, prin acte culturale, prin prietenia cu scriitori (V. Alecsandri etc.), compozitori (George Enescu), prin acte de binefacere (ia sub protecţia sa Azilul „Elena Doamna", fondează societăţile Elisabeta şi Munca). Primele sale scrieri poetice (1858-1860) le adună în volumul manuscris Meine Reise durch die Welt, însă numai în 1873 se întăreşte în credinţa că are talent, când V. Alecsandri îi „destăinuie" natura talentului ei. Colaborează la „Activitatea", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Bucarest mondain", „Curierul român", „Das literarische Rumanien", „Foaia interesantă", „Gazeta feminină", „Gegen­wart", „Ilustraţia", „La Revue des deux mondes", „Le Figaro", „Les Annales politiques et litteraires", „Monde und Heute", „Opinia publică", „Revista noastră", „Revista politică", „România", „Tribuna", „Vocea adevărului" etc. Şi-a semnat unele scrieri cu pseudonimul F. de Laroc, iar altele, alcătuite în colaborare cu Mite Kremnitz, Dito und Idem. Devine membră de onoare a Academiei Române în 1881. A fost înmormântată la Curtea de Argeş. Poezia din volumele Jehovah (1882), Meine Ruh (1883), Balladen und Romanzen (1885), scrisă în germană şi tradusă în limba română de poeţi ca M. Eminescu, G. Coşbuc, St. O. Iosif, la fel ca şi proza, teatrul, cugetările ei, este vădit influenţată de romantismul german. Motivele româneşti, folclorice i-au stat adesea în atenţie, combinate uneori cu mitologia germană. Plecată în anii tinereţii din castelul Mon Repos de pe Rin, poeta va resimţi adânc această ruptură: „Şi-n liniştea asta de templu / Puternic vai, iat-a bătut / Şi ceasul plecării, ca moartea / De jalnic, ca moartea de mut. / Curgi, Rinule, -n pace, de-a pururi / Şi-adio! Pe noul meu drum / Eu intru, sărmana, -n viaţa / Cea plină de trude de-acum" (Rămas bun). De asemenea, în Dor de-acasă: „Mai plânge codru-n freamăt lin? / Şi şlepuri trec şi-acum pe Rin / Din zori până-n amurg?" Lirica sa celebrează natura, tinereţea, vinul, cântecul, fiind expresia unui eu împăcat, senin, seninătate care este răsplata unei lupte, purtată „Cu oştiri întregi de demoni / Cu puteri, vai, şi-ale lumii / Şi-ale sufletului meu". Poeta ar fi dorit să fie văzută de con­temporani în primul rând ca fiinţă omenească, nu ca regină. ÎnRegina dă o replică celor care nu percepeau în regină omul şi care abia după moartea ei îi vor recunoaşte dimensiunea firească, care o face asemenea celorlalţi: „De ce v-aţi pierde vremea voi / cetind ce scriu? Degeaba toate! / Abia când voi fi moartă, poate / Mă veţi vedea ce-am fost, spre-a zice: / A fost, aproape, om ca noi / Păcat! A fost regină!" Existentă şi mai înainte, poezia maternităţii (Mamă, Dorinţă de mamă, Mama vitregă, Braţele mamei)capătă, odată cu pierderea, la nici patru ani, a singurei sale fiice, prinţesa Maria, accente tragice. Mama îndurerată doreşte continuu să-şi revadă în vis fiica pierdută. Dispariţia copilei o leagă şi mai mult de pământul românesc: „Dâmboviţo! Dâmboviţo! / Sunt de tine-ncătuşată / De când ce-avui drag pe lume / Mi-e pe malu-ţi îngropată." Lirica sa de „vulcanice avânturi", cum şi-o caracteriza, mai cuprinde poezie de inspiraţie biblică (Cina cea de taină, Moise, Cain) şi mitică (Prometeu), un filon de poezie eroică (inspirată de Războiul de Independenţă de la 1877-1878), în fine, prelucrări de legende antice (Sappho) şi de motive medievale(Hammerstein). Prozatoarea tipăreşte cugetări (Les Pensees d'une Reine, 1882; o ediţie, din 1888, a fost distinsă cu Premiul „ Botta" al Academiei Franceze), romane (Die Hexe, 1882, este inspirat de o statuie a sculptorului german Karl Cauer) şi legende. Prozele din Pelesch-Marchen (1882), cum sunt Vârful cu Dor, Piatra Arsă, Jepii, Caraiman, PeşteraIalomiţa, Omul, Valea Cerbului, Cetatea Baba, Ceahlău, Valea Rea, sunt caracterizate drept „trăsături care o încorporează în chip unic literaturii naţionale" (D. Caracostea). Între meritele pe care istoria trebuie să i le recunoască poetei şi prozatoarei va trebui să se afle, scrie E. Lovinescu, „dragostea înţelegătoare cu care şi-a îmbrăţişat noua ei patrie, cântându-i frumuseţea sălbatică a Carpaţilor, legendele Bucegilor". A scris şi teatru: Ullranda, Marioara, Am Verfallstag, Dammerung,Loise, Herrn Daniels Witwen, unele piese fiind reprezentate şi în străinătate. În Meister Manole (apărută în 1892 şi jucată în acelaşi an la Viena), legenda românească a fost turnată „sub forma armonioasă a unei tra­gedii" (E. Lovinescu), în care substanţa autohtonă este preluată abia în ultimul act. Libertatea cu care a fost tratat motivul jertfei creaţiei l-a iritat pe B. Delavrancea. Autoarea însă n-a voit să fie întru totul fidelă motivului românesc, ea concepându-l, spre exemplu, pe domnitorul Neagoe ca pe un Othello crud şi aducând în scenă un grec, Kir Dimitri, care este respins de Maria Giannetta, soţia lui Manole (în piesă: Mano). Carmen Sylva şi-a dobândit merite şi prin traducerile sale din literatura română.   Rumanische Dichtungen (1881, în colaborare cu Mite Kremnitz), care cuprinde traduceri din opera lui V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Negruzzi, D. Bolintineanu, Th. Şerbănescu, Al. Candiano-Popescu, G. Creţeanu, C. Conachi etc., a avut, comparativ cu tot ceea ce se întreprinsese până atunci în acest domeniu, un mare răsunet. Renumele scriitoarei şi lucrările ei - nota T. Maiorescu - „au contribuit să ne facă mai bine cunoscuţi şi mai bine judecaţi în Germania şi Austria", prin transpunerile din poezia românească declanşându-se „o întreagă mişcare critică literară relativă la viaţa noastră intelectuală, adică la acea parte a ei care se găseşte exprimată în formă poetică". Rugaminte  Mai ia-mă 'n poală, mamă dragă, Că-i noapte-acum de tot, Şi-aşa-i de lung şi larg iatacul – Mi-e somn de nu mai pot. Să-mi cânţi şi cântecul de-aseară, Să-mi spui şi basme-apoi Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă, De frică amândoi. Şi când mi s-or închide ochii Uşor tu să mă pui În pat cum faci când stând plecată Zici: puiul mamei, puiu! Din volumul "Cântece şi sonete" Autoare a unei opere care a fost tradusă în franceză, italiană, spaniolă, olandeză, daneză, rusă, maghiară etc. şi despre ale cărei merite au scris o serie de personalităţi române şi străine, Carmen Sylva nu a fost recunoscută pe deplin ca scriitoare română. La un secol de la naşterea ei, era încă văzută ca ne­cesară „o dreaptă încadrare atât în literatura germană, căreia îi aparţine prin limbă şi formaţiune, cât şi în literatura română, de care e legată adesea prin temă şi uneori prin substanţă" (D. Caracostea).   sursa:Crispedia/ro