Mănăstirea Căldărușani, ctitorie a lui Matei Basarab

1638: S–a încheiat construcția Mănăstirii Căldărușani, ctitorie a lui Matei Basarab (1632 – 1654).





În biserica mănăstirii Căldăruşani se află moaştele Sf. Ierarh Grigorie Dascălul.

Mănăstirea Căldăruşani este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Gruiu, judeţul Ilfov, pe malul lacului Căldăruşani.

În nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu de spiritualitate românească.

Monahul Casian Cernicanul, fiul spiritual al acestor locuri şi primul istoriograf al mănăstirii, scria la 1870 că "aşezarea acestei Sfinte Monastiri este în marginea furioaselor pustietăţi ale apei ce se numeşte Căldăroşani". "Iar locul unde stă această Sfântă şi Dumnezeiască Monastire, este un ostrov cu puţin de nu e ocolit tot de apă, că despre miazănoapte este un gât care intri în Monastire...".

În acest loc împădurit şi mărginit în trei părţi de apa lacului, Matei Basarab a zidit la 1637-1638 ctitoria sa cea mai de seamă, Mănăstirea Căldăruşani. 

Rămâne încă acoperit de vălul uitării momentul în care liniştea Codrului Vlăsiei a fost despicată de glasul clopotelor care vesteau începutul slujbelor de laudă lui Dumnezeu la Mănăstirea Căldăruşani. Documentele nu ne aduc ştiri despre începutul unei aşezări monahale aici, decât de la începutul secolului al XVII-lea.

Tradiţia aşternută în scris de ieromonahul Casian Cernicanul, aminteşte de existenţa unui schit de lemn, o aşezare pustnicească peste care vremurile îşi puseseră puternic amprenta, înainte ca domnitorul Matei Basarab să fi zidit actuala mănăstire. Voievodul ar fi găsit acest loc cu prilejul unui conflict militar cu Vasile Lupu, domnul Moldovei, în jurul anului 1636. (În realitate confruntarea a avut loc în toamna anului 1637). Aflat în tabără cu oştirea în codrul Vlăsiei, voievodul s-a "înfundat în ostrov şi uitându-se încoace şi încolo, a văzut o bisericuţă mică de lemn şi foarte dărăpănată din pricina vremii, şi tot minunându-se şi privind pe lângă dânsa, a văzut pe un biet bătrân... şi acesta era stareţul acestui schitişor sau mai bine zis al aceştii sihăstrii". Intrând în vorbă cu el, vodă a aflat că se numeşte Partenie şi că mai avea 8 ucenici. Impresionat de buna lor vieţuire şi de frumuseţea locului, Matei Basarab le-a făgăduit că, dacă se va întoarce victorios din luptă, le va înnoi mănăstirea. Lupta nu a mai avut loc deoarece, aflând de puterea sporită a lui Matei Basarab prin ajutorul dat de Gheorghe Rakoczy I, Craiul Ardealului, Vasile Lupu s-a retras în Moldova. Întorcându-se în peninsulă, în mijlocul monahilor, Matei Basarab a hotărât să zidească "o monastire foarte frumoasă în numele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie" după care "singur măria sa au început a însemna pe unde să fie temelia Bisericii şi a caselor, adecă Biserica în mijloc şi casele împrejur făcute ca un fel de cetate" rânduind ca slugerul Dimitrie Buzinca să se îngrijească de zidire. "... planul Bisericei este după cum s-au însemnat chiar de măria sa, fără numai chiliile nu sunt făcute după cum a poruncit, ci le-au făcut numai cu un cat, iar în partea despre răsărit au făcut numai un zid semplu fără chilii". Sfinţirea s-a desfăşurat cu mare fast şi au luat parte, pe lângă Matei Basarab şi curtenii săi, mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei şi episcopii Ignatie al Râmnicului şi Ştefan al Buzăului.

Cu o lungime şi o lăţime de 300 metri, peninsula îndreptată cu vârful spre est, a fost cândva despărţită de mal printr-un canal adânc şi îngust, cu rol de apărare în vremurile tulburi. La pitorescul zonei şi al aşezământului monahal contribuie din plin şi apa lacului, o imensă oglindă mişcătoare, de plumb topit, în zilele melancolice, având el însuşi şi conferind şi locului un uşor aer de nostalgie. Când soarele îl priveşte direct şi razele se pierd în luciul apelor, culoarea se schimbă în verde, albastru sau galben spre roşu-portocaliu la vremea asfinţitului.

Lacul are o lungime de aproape 4,5 km, iar bogăţia apelor sale este asigurată şi de unirea lor cu apele lacurilor Vlăsia şi Cociovaliştea, aflate la vest de mănăstire. Cu o adâncime de 4-5 m spre centru, lacul Căldăruşani este presărat pe alocuri cu insule plutitoare, plauri împletiţi natural din tot felul de ierburi şi din când în când cu minunate flori de nufăr alb sau cu irizaţii roz. În afara faunei microscopice specifice, există şi atrage prin importanţa ei şi o alta, cea piscicolă. Lacul are aşadar un rol însemnat nu numai în creşterea gradului de strategie al fortificaţiei, dar şi prin romantismul său pe care-l oferă în fiecare anotimp într-o haină nouă, inconfundabilă.

Codrul Vlăsiei, întins odinioară pe o mare suprafaţă, numit în prezent codrul Căldăruşanilor, îşi împleteşte strâns viaţa cu activitatea desfăşurată în lăcaşul religios de peste apă. Cândva, în secolele trecute, peninsula a servit şi ca mijloc de apărare a celor mulţi şi năpăstuiţi. Zidurile cetăţii şi turnul clopotniţei grăiesc din plin despre aceste vremuri de bejenie.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Căldăruşani, pelerinul se va desprinde de Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi va urma calea spre dreapta, adică spre est, prin Baloteşti, Siliştea Snagovului, Gruiu, spre Lipia. Apoi, dintr-o dată, se profilează pe linia orizontului albul strălucitor al zidurilor de incintă peste care se înalţă turlele bisericii mari.

Minunatul peisaj care înconjoară lăcaşul religios, a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care îl descria în 1916 astfel: "April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde şi în flori albe peste aceste locuri". "Într-un alt loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc, ostroave mărunte îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte, li se zice cociocuri şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apa călduţă". Marele istoric, cu pana lui măiastră, consemnează: "frumoasa mănăstire care se desfăşoară mândră în faţă" se profilează "pe fondul de păduri dese, înalte, pe care le-a cruţat până acum vremea noastră... şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de lemn de la trei biserici". "... intri prin livada catifelată semănată cu flori galbene răşchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas şi atârnă scânteietor în aer, cu frunze cărnoase ce se desfac din merii în floare". "O turmă paşte într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure şi negre, pe când măgarii care o întovărăşesc în rătăciri, măgari groşi şi buhoşi foarte neţesălaţi, smulg lacomi iarba vânjoasă".

În pisania originală, din piatră, aşezată deasupra uşilor de intrareîn impunătorul lăcaş, se poate citi: " ... s-a început a se zidi în luna iulie în 14 şi s-a săvârşit în luna octombrie 20, leatul 1638".

Este de presupus că în intervalul de timp specificat s-au efectuat numai lucrările de zidărie, nu şi cele de finisare şi pictură.

Biserica se aseamănă cu cea a Mănăstirii Dealu, ctitorie a domnitorului Radu cel Mare (1495-1508) şi prin anumite elemente cu cea a Mănăstirii Curtea de Argeş ctitorită în 1517 de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) din a cărei construcţie s-a preluat pronaosul supralărgit. Datorită mărimii şi dispunerii, biserica Mănăstirii Căldăruşani face trecerea spre o altă grupă de monumente arhitectonice bisericeşti, caracterizate şi prin plan treflat, înzestrate cu patru turle şi cu un pronaos mult lărgit. Această grupă a rezultat prin preluarea elementelor de arhitectură autohtonă, prelucrate într-un nou mod artistic, din care au rezultat Mitropolia din Bucureşti, ctitorie a domnitorului Constantin Şerban (1654-1658) şi fosta biserică a Mănăstirii Cotroceni, ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), demolată în anii comunismului.

Planul bisericii Mănăstirii Căldăruşani este specific secolului al XVII-lea, în formă de treflă cu abside laterale şi trei turle. De mari dimensiuni (33,65 m lungime, 12,65 m lăţime),  prin modul de construcţie şi elaborare a planului (formă de treflă cu trei turle, cea mare deasupra naosului, celelalte două mai mici deasupra pro-

Aşadar, biserica Mănăstirii Căldăruşani marchează o anumită etapă în evoluţia elementelor arhitectonice autohtone, însă, din cauza deselor reparaţii şi a restaurărilor succesive, unele elemente ale aspectului său original interior şi exterior s-au mai schimbat. Spre exemplu, la restaurarea din 1915, zidul bisericii a fost înălţat cu o jumătate de metru şi s-a adăugat o cornişă zimţată pentru a da bisericii o linie mai zveltă.

Pridvor.  Adăugat în 1778, pridvorul bisericii a fost conceput prin planul de construcţie, mare, larg şi deschis. Mai târziu, din motive de conservare a monumentului, a fost închis cu geamuri. El avea trei frontoane şi se sprijinea pe coloane masive de zidărie şi două arcade laterale, în stânga şi dreapta intrării, constituind un element nou în construcţiile religioase din Ţara Românească. Pridvorul mare şi larg dă impresia de spaţiu vast, de bogăţie, chiar de la intrarea în monument. Arcadele laterale deschise în stilul original al constructiei, servind şi ca intrare suplimentară, invitau nerostit spre reculegere întru credinţă, în pace şi linişte. Astăzi, zidurile pridvorului se continuă la aceeaşi înălţime cu cel al bisericii şi întăreşte impresia de continuitate a constructiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe laturile sale de sud şi de nord se continuă decoraţia exterioară ce înconjoară biserica cu o bandă lată de pictură. Stâlpii din faţă sunt din piatră şi spaţiul dintre ei este deschis. Soclul este împodobit cu piatră, lucrarea datând de la reparaţiile din 1943.

Pronaos. Din pridvor se pătrunde în pronaos printr-o uşă masivă, în două canate, din lemn sculptat cu mare rafinament artistic şi cu o mare bogăţie de elemente forale, mărturisind şi unele influenţe orientale, datând din secolul al XIX-lea.

Ancadramentul uşii a fost puţin lărgit la restaurarea din 1908-1915 şi este din piatră. Deasupra se află un arc în formă de acoladă joasă cu vârf, cu următoarea inscripţie săpată în piatră cu litere chirilice, continuată chiar şi pe stâlpii verticali:

"Cu strălucirea celei sfinte şi începătoare de viaţă şi cei neîmpărţite şi pururea cântată şi închinatei Troiţe, şi noi cu această putere de lumină umbrindu-ne şi luminându-ne. Luat-am aminte la cele grăite de dumnezeieştile scripturi când zic că 'înfricoşat iaste a cădea în mâna lui Dumnezeu viu cine îşi ascunde în pământ talantul bogăţiei lui'. Şi iar grăieşte Domnul: 'Nu vă ascundeţi voi visteriile în pământ, unde viermii şi putreziciunile o putrezesc şi furii o sapă, ci vă ascundeţi visteriile la cer, de unde nici una dintre acestea nu le poate strica'. Şi iar mă întristez de ce grăieşte Pavel, vasul cel ales, care zice că 'nimic n-am adus pe lumea aceasta, de aceea nici a duce nu vom putea' şi iar zice: 'Celor bogaţi se opreşte să nu se înalţe cu mintea înţelepciunei, nici să năzuiască spre bogăţia cea pieritoare, ci spre Dumnezeul cel viu, celui ce a dat nouă toate din destul întru îndulcire a lucra cele bune şi să îmbogăţească întru lucrurile cele bune şi să-şi ascundă evanghelia zice şi temeile cele bune în veacul cela ce va să fie proorocirea'.

Drept aceia şi eu, întru Hristos Domnul, bun creştin, singur ţiitor, Io Matei Basarab, voievod şi domn a toată Ţara Românească şi de cea parte de munte şi altele domnind, auzind acestea, repezitu-m-am cu poftă şi cu gândul cel dumnezeiesc carele este către sântele biserici a le zidi şi a le urzi şi a le înfrumuseţa cu cheltuială din avuţia ce s-a dat nouă de la Dumnezeu, întocmind aceasta, vrut-am şi aici, în locul acesta carele se chiamă Căldăruşani a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea gândul l-am găsit, întru mărirea şi lauda sfântului, marelui Mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele şi părinţilor mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înţelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fie cinste şi mărire întru vecii de veac. Amin."

Pisania restaurată în totalitate la 23 mai 1915 de către I.P.S. Mitropolit Ghenadie Petrescu, fost primat al României, este încadrată într-un cebuc în relief, de forma unei funii răsucite.

Pe arcul zidului, deasupra uşilor de la intrarea în biserică, se mai află o pisanie care n-a putut fi descifrată în întregime din cauza unor reparaţii care s-au făcut în mijlocul său:

"Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş s-a zidit din temelie de răposatul întru fericire blagocestivul domn Matei Basarab voievod, la leat 1638, iar în anul 1778 s-au meremetisit ... de noi prea sfinţitul episcop Kiriu Kir Filaret şi s-au hărezit de ... stareţul şi arhim. Kir Gheorghie Cernicanul obştejitelu la anul 1792, care din multe sudori şi osteneli dimpreună cu diadohii săi şi cu ajutorul ctitorilor a sporit şi a înzestrat Sf. mănăstire cu cele dinafară mişcătoare şi nemişcătoare cât şi cu orânduelele cele duhovniceşti, iar mai ales acum la 1817 de cuvioşia sa stareţul şi arhimandritul Kir Dositei pre lângă alte lăcaşuri s-au făcut prin osârdia sfinţiei sale au luat săvârşire sf. biserică cu podoaba zugrăvelei precum se vede în zilele prea lum. domn Ioan Alexandru (Caragea) voievod, arhiepiscop şi mitropolit fiind preasfinţia sa Kiriu Kir Nectarie, iulie 7, anul 1817".

Pronaosul are formă dreptunghiulară, cu axa perpendiculară pe cea a bisericii, ceea ce constituie un element unic în arhitectura începutului de secol XVII, făcându-se trecerea de la dreptunghi aşezat pe lat, fără depăşirea lăţimii naosului. Din acest punct de vedere monumentul prezintă o formă de construcţie cu totul particulară, nemaiîntâlnită în ţara noastră la nici o altă biserică. Această formă a pronaosului se regăseşte în construcţia bisericilor mănăstirilor Hilandar, Dionisiu şi Ivir de la muntele Athos. Pronaosul se constituie aşadar într-o navă longitudinală, boltită printr-un semicilindru ale cărui arcuri se reazemă pe doi stâlpi octogonali situaţi în centru. Cei doi stâlpi interiori împart spaţiul de boltitură în şase pătrate egale, ceea ce uşurează construcţia bolţilor. Bolta semicilindrică centrală longitudinală este ceva mai înaltă decât calotele laterale. Două turle mici, de formă octogonală, se ridică pe pătratele laterale, în dreapta şi în stânga. Din pronaos se poate vedea cu uşurinţă naosul şi altarul cu iconostasul datorită celor trei treceri existente în zidul despărţitor. Una dintre aceste deschideri se află în axul bisericii şi este în formă de arc. Au mai existat două deschideri circulare cu diametrul de 1,50 metri care, la restaurarea din 1943, au fost desfăcute până la pardoseală pentru sporirea spaţiului şi o mai bună difuzare a slujbei. Acest mod de comunicare dintre naos şi pronaos constituia un element nou, singular, făcând trecerea de la peretele masiv despărţitor, străpuns doar de o simplă arcadă, la şirul coloanelor de zidărie, piatră sau marmură, ceea ce permitea circulaţia nestânjenită între naos şi pronaos.

Naos. De forma unui pătrat cu latura de 5 m, naosul este încoronat de turla cea mare a pantocratorului, care se sprijină pe patru picioare puternice de zidărie, împărţind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice. Forma şi dispunerea în plan a naosului şi turlei centrale, este o formulă mult răspândită la noi în secolul al XVI-lea.

Absidele laterale sunt largi şi adânci, depăşind planul pronaosului. În dreptul lor, lăţimea bisericii este de 16,50 m. Zidurile absidelor au formă cilindrică în interior şi poligonală în exterior.

Altar. De formă dreptunghiulară, în continuarea zidurilor naosului, altarul este foarte spaţios şi are nişe mari. În partea de răsărit se închide printr-un semicerc asemănător absidelor şi situat în ax. Rezultă astfel o importantă mărire a spaţiului realizată şi prin existenţa a două nişe profunde plasate în pereţii de nord şi de sud. Foma bolţii este a planului complet cu o parte cilindrică mai ridicată, ca la unele biserici din secolul al XVI-lea.

Tâmpla originală a bisericii mari s-a deteriorat, iar la jumătatea veacului al XIX-lea stareţul Eftimie a executat o alta, din lemn de tei. Pictura a fost realizată de monahul Evghenie Lazar în anul 1853. Din 50 de icoane, acesta a executat 47, celelalte fiind executate de Nicolae Grigorescu. Tâmpla actuală datează de la restaurarea făcută de mitropolitul Ghenadie în perioada 1908-1915. Icoanele vechii catapetesme se află în prezent în tâmpla bisericii paraclis din cimitir şi în muzeu.

Strănile şi uşile diaconeşti de la altar din biserica mare au fost depozitate cu prilejul restaurării din 1941 în camerele din incinta mănăstirii. În 1945, la devastatorul incendiu care a distrus incinta, au ars şi strănile, şi uşile de la tâmplă, iar sfeşnicele împărăteşti şi alte obiecte din bronz s-au topit. Actualele uşi diaconeşti şi împărăteşti sunt de la tâmpla din biserica Cocioc şi sunt pictate de Nicolae zugravul la 1827. Stareţul Irineu Iuraşcu a confecţionat pentru biserică străni noi din lemn de stejar.

Pictura bisericii mari a fost executată în timpul lui Matei Basarab şi reînnoită la 1778 sub stareţul Filaret şi la 1817 sub stareţul Dositei. În 1914, sub mitropolitul Ghenadie, pictorul Dimitrie Belizare din Bucureşti reface din nou zugrăveala. Din pictura originală s-a păstrat reprezentarea ctitorilor Matei Basarab şi doamna sa Elena. În exterior biserica este împodobită cu pictură numai în registrul de firide superior. Maestrul executant a fost tot Dimitrie Belizare.

Ferestrele sunt dispuse astfel: câte două pe fiecare latură a pronaosului, în naos câte una pe fiecare latură, iar în altar una singură în semicercul ce închide altarul spre răsărit. Ferestrele au fost modificate în cursul diferitelor renovări. În 1941 au fost îngustate prin adăugarea unui chenar de piatră sculptată. În 1943 soclul a fost placat cu piatră şi s-a pus o bordură tot din piatră în jurul bisericii.

Exteriorul este tencuit şi împărţit în două printr-un brâu median. Faţadele sunt decorate cu două registre de firide delimitate prin cebuce de cărămidă profilată.

În partea superioară, firidele exterioare sunt pictate realizându-se un adevărat panteon religios, dar în care se observă şi uşoare influenţe laice. Pe lângă proorocii Avdie, Avacum şi alţii, sunt înfăţişate şi personalităţi din istoria culturii universale: filozoful Platon, înţeleptul Tehidide, sibila Delfina, etc... În partea de nord pictura firidelor este deteriorată.

Hramul mănăstirii adoptat la sfinţirea bisericii la 26 octombrie 1638 a fost şi a rămas Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, care a fost tribun al Tesalonicului. Mărturisind pe Hristos în anul 286, la 26 octombrie, a fost ucis cu suliţele din porunca împăratului Diocletian (284-305).

Tradiţia consemnată în scris de monahul Casian Cernicanul la 1870 arată că vechiul schit, pe locul căruia Matei Basarab a ridicat mănăstirea, avea ca hram pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir. De altfel domnitorul avea toate motivele să păstreze acest hram şi pentru noua sa ctitorie, pentru că de ziua prăznuirii acestui martir se leagă unul din momentele de seamă din viaţa sa ca domn: izbânda asupra oştirii lui Radu Ilieş, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Astfel se explică şi faptul că Mănăstirea Căldăruşani este cea mai mare şi cea mai înzestrată dintre toate ctitoriile sale.

Grigorescu la Caldarusani

După ce făcuse ucenicie pe lângă Anton Chladek şi pe lângă fratele său mai mare, Gheorghe, după ce pictase la Băicoi, dar înainte de a pleca să realizeze ansamblurile de la Zamfira şi Agapia, încă foarte tânăr (născut la 15 mai 1838), Nicolae Grigorescu a ucenicit la Mănăstirea Căldăruşani.

Perioada 1854-1855 în care Grigorescu a locuit şi a lucrat la Căldăruşani alături de unul din dascălii săi, monahul Evghenie Lazăr, este cea în care tehnica lui s-a rafinat, desenul devenind mai sigur şi mai sugestiv.

În anul 1934 Nicolae Iorga a avut prilejul să vadă aceste creaţii şi să le aprecieze în frumoase cuvinte remarcând draparea opulentă, expresivitatea figurilor, luminozitatea care dă viaţă chipurilor.

În perioada de ucenicie pictorul s-a preocupat în mare măsură de portret, pe care l-a cultivat cu eleganţă şi rafinament în cele 10 icoane expuse în pinacoteca Muzeului Mănăstirii Căldăruşani.

Două dintre aceste lucrări sunt semnate, celelalte sunt identificate prin afinităţi de compoziţie, manieră tehnică, etc., de către George Oprescu, I. D. Ştefănescu şi Valentin Ciucă.

Ceea ce uimeşte este risipa de imaginaţie în jurul figurilor centrale, înconjurate de nu mai puţin de "zece compoziţii evocatoare şi semnificative pentru viaţa şi minunile săvârşite" de sfinţii înfăţişaţi. Conturarea volumelor în spaţiu prin folosirea exactă a perspectivei, valoarea expresivă şi caracterizantă a personajului, efectul elementelor de cadru, utilizarea corectă a luminii, sunt doar câteva dintre ţelurile urmărite de pictorul de numai şaptesprezece, optsprezece ani.

Perioada uceniciei la Căldăruşani şi ambianţa mănăstirii au rămas pentru marele Grigorescu o plăcută şi duioasă amintire, fapt ce l-a îndemnat să lucreze, mai târziu, pânza intitulată "Scară la Căldăruşani". Profesorul I. D. Ştefănescu spunea că "a lăsat un rămas bun înduioşat Căldăruşanilor", sau "el a pictat în atmosfera de amurg, la vremea toacei de vecernie, ograda mănăstirii cu zidurile ei bătrâne şi chiliile singuratice. În ungherul de miază-zi-răsărit o scară înaltă de lemn duce la adăpostul călugărilor. Atmosfera plină de amintiri, de pace şi tăcere, reflex al vremii bătrâneţii locului şi sufletului adânc sensibil al celui ce nu putea să uite o Scară la Căldăruşani".

Suita de 10 icoane create de Nicolae Grigorescu la începutul tinereţii sale, reprezintă demonstraţii vii ale înaltului său geniu asupra căruia a coborât harul divin. Frumuseţea şi perfecţiunea lor nu pot fi redate în cuvinte. Dacă adăugăm la aceasta faptul că picturile din muzeu nu pot fi fotografiate şi nici nu pot fi văzute în reproduceri în pliante sau broşuri, este de înţeles îndemnul meu de a vizita muzeul Mănăstirii Căldăruşani şi de a aprecia personal Colecţia de picturi.

Sfânta Treime şi Încoronarea Sfintei Fecioare cu dimensiuni de 60 x 42 cm, pictată în tonuri calde, pastelate, icoana datează din 1855. În muzeu, lucrarea este aşezată în apropierea alteia mai mari, cu aceeaşi temă, care se crede că s-ar datora talentului lui Evghenie Lazăr, maestrul lui Nicolae Grigorescu în timpul uceniciei de la Căldăruşani. Prin comparaţie, se observă că ucenicul şi-a întrecut maestrul.

Iisus Hristos Învăţător Icoana cu dimensiuni de 80 x 60 cm, poartă semnatura Nicu Grigorescu şi este realizată în Mănăstirea Căldăruşani în 1854-1855. Mântuitorul este înfăţişat "cu chipul blând şi ochii luminoşi", stând pe tron, cu Evanghelia deschisă în mâna stângă, iar cu dreapta binecuvântând.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena cu dimensiuni de 85 x 62 cm este zugravită pe lemn. Profesorul I. D. Ştefănescu afirma că lucrarea este din vremea uceniciei pictorului prin "proporţionarea siluetelor", ca şi prin "bogăţia şi moliciunea stofelor, alături de distincţia chipurilor".

Izvorul Tămăduirii cu dimensiuni de 65 x 30 cm. După opinia lui G. Oprescu, această lucrare iese în evidenţă în seria de lucrări realizate la Căldăruşani, prin "ceva arbitrar în concepţia şi în felul de tratare în colorit chiar". Ea reprezintă un izvor ce tâşneşte şi se revarsă într-un bazin închis, purtând mai multe chipuri şi siluete în jurul acestui izvor.

Sfinţii Mucenici Gheorghe şi Dumitrie lucrare cu dimensiuni de 85 x 62 cm, pictată în 1854. Cei doi sfinţi sunt înfăţişaţi stând în picioare, în costume de lăncieri, drapaţi cu stofe scumpe, elegante. Figurile sunt fine, iar nimburi luminoase le încadrează chipurile.

Iisus şi femeia Samarineancă are dimensiuni de 65 x 36 cm. După opinia lui G. Oprescu, lucrarea a fost realizată cu scopul de a fi aşezată la tâmplă, sub icoana Mântuitorului, fiind inspirată de o compoziţie a pictorului Anibale Caracci aflată la Muzeul din Viena. G. Oprescu afirma că "cele două personaje poartă pecetea personalităţii lui Grigorescu, a coloritului şi a felului său particular de a purta pensula".

Sfântul Cuvios Eftimie, Sfântul Arhidiacon Ştefan şi Sfântul Mucenic Pantelimon este o icoană de mari proporţii, "pictată cu sensibilitate şi vervă" de Grigorescu în perioada 1854-1855 în Mănăstirea Căldăruşani.

Duminica Tuturor Sfinţilor, icoana care poartă semnatura Nicu Grigorescu 1856, februarie 25, a fost primită de Mănăstirea Căldăruşani în anul 1995 de la Biserica Bradu-Staicu.

Îngerul păzitor sufletului realizată în afara mănăstirii în 1856 şi alăturată în muzeu celorlalte lucrări din anii de ucenicie ai pictorului.

La jumătatea secolului trecut, între 1854-1855, Nicolae Grigorescu a fost angajat de stareţul Eftimie "pentru a decora aghiazmatarul din curtea mănăstirii, a unor icoane şi, se pare, chiar a unui sfânt de pe bolta pronaosului".

După cercetările întreprinse de academicianul G. Oprescu, se pare că Grigorescu n-ar fi pictat la acea dată (şi nici mai târziu) Izvorul Tămăduirii pe bolta aghiazmatarului, ci o icoană omonimă şi probabil şi alte picturi.

manastirea-caldarusani

fotografii: Doar Ortodox