Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franța) a fost un romancier, dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului.
Motivația Juriului Nobel
"...pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră"
Fragment din "Caderea" de Albert Camus
" Mi s-a povestit candva despre un om al carui prieten fusese bagat la inchisoare, iar el se culca in fiecare seara de-a dreptul pe dusumea, nevrand sa se bucure de o bunastare de care nu avea parte cel pe care-l iubea. Cine, draga domnule, cine se va culca pe dusumea pentru noi? Daca vom fi cu totii in stare intr-o zi, atunci vom fi mantuiti. Dar nu-i usor, caci prietenia e uituca si neputincioasa. vrea, dar nu poate."
Fragment din "Caderea" de Albert Camus
" Prietenia se dobandeste greu si numai cu timpul, dar cand, in sfarsit, o ai, nu mai poti scapa de ea cu una cu doua si, vrand- nevrand, trebuie sa-i faci fata. Sa nu credeti, mai cu seama, ca prietenii iti vor telefona in fiecare seara, asa cum s-ar cuveni, spre a sti daca nu cumva te-ai hotarat sa te sinucizi sau, pur si simplu, daca nu simti nevoia unei tovarasii, daca nu ai chef sa iesi in oras. Nu, daca telefoneaza, o vor face tocmai in seara cand nu esti singur si cand viata e frumoasa. Cat priveste sinuciderea, mai curand te vor indemna la ea in virtutea a ceea ce, dupa parerea lor, ne datoram noua insine. Caci sa ne fereasca Cerul, ca prietenii nostri sa aiba o parere prea buna despre noi! Acestia rostesc intotdeauna cuvantul care trebuie sau, mai curand, cuvantul care te ucide; telefoneaza asa cum tragi cu pusca. Si nimeresc totdeauna din plin. In pieptul lor bate o inima de maresal."
Albert Camus – fragmente
“Astăzi mă simt liber faţă de trecutul meu şi faţă de ce am pierdut. Nu vreau decât restrângerea asta şi spaţiul ăsta închis – fervoarea asta lucidă şi răbdătoare. Şi la fel ca pâinea caldă pe care o strângi în mână şi o frămânţi, nu vreau decât să-mi ţin în mână viaţa, asemenea acestor oameni care au ştiut să-şi petreacă viaţa închişi între flori şi coloane. La fel şi lungile nopţi în tren când poţi să-ţi vorbeşti şi să te pregăteşti să trăieşti, tu cu tine însuţi. Şi admirabila răbdare de a-ţi relua unele idei, de a le opri din fuga lor, apoi de a înainta iar. Să-ţi formezi viaţa, s-o asculţi, s-o iubeşti, în fine, aşa cum ai căuta cuvîntul, imaginea, fraza de-finitivă, cel sau cea care conchide, care opreşte, cu care vei pleca şi care va alcătui de acum înainte toată culoarea privirii tale.
Pot foarte bine să mă opresc aici, să găsesc în fine capătul unui an de viaţă neînfrînată şi surmenată. Prezenţa asta a mea în mine, tot efortul meu este s-o duc până la capăt, s-o menţin în faţa tuturor chipurilor vieţii mele – chiar cu preţul singurătăţii despre care ştiu acum cît de greu e de suportat. Să nu cedez: în asta stă totul. Să nu consimt, să nu trădez. Toată violenţa mea mă ajută în acest sens, iar punctul până unde mă-mpinge e atins de iubire şi, odată cu ea, de furioasa pasiune de a trăi care face tot restul zilelor mele. De cîte ori cedezi în faţa vanităţilor proprii, de cîte ori gândeşti ca să „pari“, trădezi. De fiecare dată marea nenorocire de a vrea să par e ceea ce m-a diminuat în faţa adevărului. Nu e nevoie să te oferi celorlalţi, ci numai celor pe care-i iubeşti. Deoarece atunci nu te mai oferi ca să pari, ci doar ca să dai. Există mult mai multă forţă într-un om care nu pare decât atunci când trebuie. Să mergi până la capăt înseamnă să ştii să-ţi păstrezi taina. Am suferit să fiu singur, dar pentru că mi-am păstrat taina, mi-am învins suferinţa de a fi singur.
Să consimt la lume şi la a mă bucura – dar numai în despuiere. N-aş fi demn să iubesc goliciunea plajelor dacă n-aş şti să mă păstrez despuiat în faţa mea însumi. Pentru prima dată, sensul cuvântului fericire nu mi se pare echivoc. E puţin contrariul a ceea ce se înţelege îndeobşte prin „sunt fericit“. O anume continuitate în disperare sfârşeşte prin a zămisli bucuria. Pentru mine, dacă mă simt ajuns la o cotitură a vieţii, nu e din cauza a ceea ce am doborât, ci a ceea ce am pierdut. Simt că am forţe extreme şi profunde. Graţie lor trebuie să trăiesc aşa cum înţeleg eu. Dacă ziua de azi mă găseşte atât de departe de tot, e pentru că n-am putere decât să iubesc şi să admir. Viaţa cu faţa scăldată de lacrimi şi soare, viaţa fără sarea şi piatra încinsă, viaţa cum o iubesc şi cum înţeleg să o duc, mi se pare că, mângâind-o, toate forţele mele de disperare şi dragoste se vor uni. Ziua de astăzi nu e ca o haltă între da şi nu. Dar este da şi este nu. Nu şi revoltă faţă de tot ce nu este lacrimi şi soare. Da vieţii mele căreia îi simt pentru prima oară făgăduiala de viitor…. incertitudinea viitorului, dar libertatea absolută faţă de trecutul meu şi faţă de mine însumi – în asta constau sărăcia şi bogăţia mea unică. E ca şi cum aş lua-o de la capăt; nici mai fericit, nici mai nefericit.Dar cu conştiinţa forţelor mele, cu dispreţul vanităţilor mele şi cu febra asta, lucidă, care mă presează în faţa destinului.”
...
RăspundețiȘtergere