Traian Grozăvescu, împreună cu Aca de Barbu, în "Tosca", opera lor preferată, pe scena Teatrului liric din Cluj
Peste scurta dar strălucitoarea sa carieră s-a aşternut praful celor 50 de ani de comunism şi al celor 16 ani de ignoranţă de după revoluţie. Doar nepotul său din Lugojul natal încearcă să-l repună în drepturi pe bănăţeanul a cărui moarte brutală a deplâns-o întreaga Europă şi care a fost declarat, postmortem, cel mai bun tenor al secolului.
Traian Grozăvescu, la Viena, cu puţin timp înainte de a fi ucis de soţia sa
Voce răsunătoare
În 17 august 1926, aproape toată suflarea Lugojului se adunase în apropierea teatrului. Urma să evolueze pe scenă tânărul artist Traian Grozăvescu, cel mai titrat tenor din Europa la acea oră. Pentru a-i mulţumi pe cei rămaşi pe dinafara teatrului, care nu au mai prins bilete, au fost deschise ferestrele instituţiei. Când tenorul a început să cânte, zidurile s-au cutremurat şi oamenii au amuţit de uimire. Vocea lui era atât de puternică şi limpede încât, fără instalaţii de amplificare, se auzea clar până pe celălalt mal al Timişului, unde oamenii s-au oprit în loc pentru a-l asculta. După şase luni, Traian Grozăvescu avea să fie ucis cu un foc de revolver de soţia sa, Nelly, la Viena. Aceasta a invocat gelozia, ştiind că, în acel moment, în Austria era în vigoare o lege stupidă care îi achita pe cei ce comiteau crime pasionale. Deşi au fost multe semne de întrebare legate de motivele care au determinat-o pe Nelly Grozăvescu să-şi ucidă soţul, aflat în plină ascensiune artistică, ea a fost achitată. Ulterior, ministrul Justiţiei ar fi declarat că procesul lui Grozăvescu este cea mai mare eroare judiciară care s-a comis până atunci în Austria.
Prietenie nemuritoare
Vocea deosebită a lui Traian Grozăvescu a fost remarcată mai întâi de familie şi de partenerii de joacă, aceştia poreclindu-l Ciutca, după cuvântul unguresc ce desemnează mărul lui Adam. Obişnuia să cânte în grădina casei din Lugoj, transformată în "teatru de vară", spectatori fiindu-i surioara Olga şi primul său mare prieten, Naghy Pişta. Ulterior, după mulţi ani de la moartea tenorului, în curtea casei familia avea să descopere o cutie ruginită ce conţinea un hrisov care eterniza prietenia dintre cei doi printr-un text scris stângaci, de mână de copil: "Suntem fraţi de cruce şi blestemăm pe cel ce va găsi această hârtie şi o va arunca, ea este simbolul prieteniei noastre nemuritoare - Naghy Pişta şi Grozăvescu Traian". Deşi Pişta devenise birjar, iar el o vedetă, de fiecare dată când se întâlneau îşi îmbrăţişa prietenul şi stătea de vorbă cu el, fără să-i pese de diferenţele de statut social.
Spre disperarea mamei sale, Traian Grozăvescu nu s-a dat în vânt după carte. Era bun la desen, muzică şi limbi străine, însă carnetul de elev îi era plin de note proaste la matematică şi fizică. Tatăl lui Traian însă i-a susţinut talentul, cumpărându-i un pian şi luându-i meditator la muzică.
Pinkerton la Cluj
În 1914 şi-a luat bacalaureatul şi imediat a plecat la Budapesta, unde s-a înscris la Academia de Muzică, secţia canto. După doar câteva luni a început războiul, iar Traian Grozăvescu s-a înrolat în armata austro-ungară. Nepotul său, medicul Traian Demeter, povesteşte că atunci când tunurile tăceau, Grozăvescu obişnuia să le cânte soldaţilor, impresionându-i chiar şi pe inamici. După război, în 1919, şi-a reluat studiile la Budapesta, dar s-a reîntors în România adaptându-se la noua situaţie politico-administrativă (o parte a Banatului, inclusiv Lugojul, revenise, după război, României). Şi-a continuat studiile la Cluj, unde şi-a uimit toţi profesorii. După numai un an de la sosirea sa în oraş, a debutat la Opera din Cluj în rolul lui Pinkerton din opera Mme. Butterfly. Fără nici un efort deosebit, a ajuns tenorul preferat al instituţiei. Acolo a cunoscut-o pe Aca de Barbu (ulterior, prima directoare a Operei din Timişoara), cu care a jucat în mai multe spectacole, între ei înfiripându-se o idilă. Cu ea a plecat Traian Grozăvescu, în 1922, să cânte la Teatrul Liric din Bucureşti, apoi în Arad, Timişoara, Oraviţa şi Lugoj. Din pricina unor neînţelegeri cu conducerea Operei din Cluj, care începuse să-i exploateze talentul, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece din ţară.
Succes nebun
Aşa a ajuns tânărul Grozăvescu, în 1923, la Viena. A luat în continuare lecţii de canto cu renumiţi cântăreţi austrieci şi, după doar o lună, a fost angajat la Opera Populară. A debutat pe scena vieneză în 10 iulie 1923, alături de baritonul Jean Athanasiu, cântând în "Paiaţe", de Leoncavalo. După spectacol, ziarele vremii au avut doar cuvinte de laudă pentru noul tenor al operei. În scurt timp a ajuns favoritul publicului vienez, mai întâi ca tenor al Operei Populare, iar apoi - al Operei de Stat. A fost invitat în spectacole la Graz, Oslo, Praga, Salszburg, Budapesta, Berlin, reuşind să impresioneze peste tot, nu doar prin voce şi talent actoricesc, ci şi prin modestie şi uşurinţa cu care îşi câştiga prieteni. În 1924, când a cântat la Berlin în Aida, Boema şi Tosca, publicul german, de regulă reţinut, l-a rechemat pe scenă de 12 ori. Succesul său a răsunat până peste Ocean, determinând Opera Metropolitană din New York să-i ofere un contract începând cu stagiunea din toamna anului 1927. Nu a mai ajuns însă să-l onoreze.
Coperta unui ziar vienez, care prezenta pe larg ştirea asasinării lui Traian Grozăvescu
Ultimul spectacol
Plecarea la Viena l-a despărţit de femeia pe care o îndrăgea, Aca de Barbu. A cunoscut-o însă pe Nelly Kovesdy, căsătorită pe atunci cu un maior român pe nume Dimitrie Călţun, cu care avea şi un copil, Renee. Aceasta a divorţat rapid şi, până la sfârşitul anului 1923, s-a căsătorit cu Traian Grozăvescu. Din această căsătorie, în data de 3 martie 1925, s-a născut la Viena Mira Grozăvescu (mama doctorului Traian Demeter).
În 14 februarie 1927, pe scena Operei din Viena, Grozăvescu a cântat "La Donna e Mobile", fără ca nimeni să bănuiască că rolul Ducelui din Rigoletto va fi ultimul pe care-l va interpreta. A doua zi, oraşul acoperit de zăpadă a fost învăluit în doliu. Ştirea că Grozăvescu a fost împuşcat mortal de soţia sa a făcut ocolul Vienei, apoi al Austriei, a ajuns în România, în toată Europa şi peste Ocean. Traian Grozăvescu abia împlinise 31 de ani.
La înmormântarea tenorului a venit toată suflarea Lugojului, prieteni din străinătate şi reprezentanţi ai tuturor operelor din Europa
Rechizitoriul
Conform rechizitoriului procuraturii din Viena împotriva lui Nelly Kovesdy Grozăvescu, emis în 21 mai 1927, bazat pe mărturiile martorilor, faptele s-au petrecut astfel: tenorul urma să plece la Berlin, unde urma să susţină un spectacol. Soţia sa a vrut să-l însoţească, însă conducerea Operei nu agrea acest lucru din cauza comportamentului pe care aceasta îl avusese în turneele anterioare. Pe ascuns, Nelly Kovesdy Grozăvescu a schimbat biletul de clasa I al soţului cu două bilete de clasa a doua. În jurul orei 14, tenorul a plecat până la Operă, pentru a-şi rezolva ultimele probleme înainte de plecare. La întoarcere, soţia lui a făcut o criză de gelozie, acuzându-l că nu s-ar fi dus la Operă. La cearta celor doi au fost martori sora lui Grozăvescu, Olga, care venise să-l ajute să-şi facă bagajul, şi impresarul acestuia, Heinrich Lauterstein. După ce Lauterstein a plecat, Grozăvescu şi-a rugat soţia să-şi scoată hainele din valiza în care el îşi pusese câteva lucruri de valoare şi pe care urma să o ia cu el. Aceasta a refuzat, a încuiat-o şi s-a dus cu ea în dormitor. Tenorul i-a luat cheia din mână şi s-a întors către sora lui, care privea scena. În clipa următoare, Nelly l-a împuşcat pe la spate. Glontele a intrat prin ceafă şi a ieşit prin tâmplă, iar moartea a fost instantanee. La autopsie, legiştii au constatat că tenorul nici n-a mai apucat să inspire: în căile respiratorii nu era sânge.
Întrebări de 80 de ani
Procesul ce a urmat a fost o bătaie de joc la adresa memoriei lui Traian Grozăvescu şi a admiratorilor săi din întreaga lume. Soţia sa a declarat că l-a ucis din gelozie, iar în 1927, în Austria era în vigoare o lege care îi absolvea de orice vină pe cei care ucideau din acest motiv. Degeaba a încercat procuratura să dovedească că Nelly Grozăvescu a premeditat crima. De ce avea aceasta pistolul pregătit, când acesta ar fi trebuit să fie într-o cutie încuiată într-un dulap? De ce a dispărut dintre probe valiza în care ea îşi pusese hainele pentru a pleca cu soţul la Berlin, în care se mai aflau lucruri deosebit de valoroase (printre care şi o bijuterie achiziţionată de Grozăvescu la o licitaţie, ce aparţinuse casei regale sârbeşti - un cioban cu oi de aur, blana oilor era din perle, iar ochii erau diferite pietre preţioase) şi, probabil, dovezi care o incriminau? De ce, cu trei zile înainte de a fi ucis, Grozăvescu i-a spus surorii sale că soţia "are un suflet negru", iar socrul lui este "un escroc internaţional", iar prietenilor li s-a plâns că se teme de soţia lui, fiindcă aceasta l-a ameninţat că-l va ucide? Aflase tenorul ceva despre afacerile murdare ale socrului său, care a şi fost de multe ori închis pe acest motiv? Sau, într-adevăr, Nelly era de o gelozie patologică? După aproape 80 de ani, aceste întrebări şi le pune şi nepotul tenorului, lugojeanul Traian Demeter. Conform acestuia, Grozăvescu era un om bogat, care "câştiga câteva zeci de mii de shilingi pe seară, obţinând într-o zi cât cancelarul Austriei într-o lună".
Revolta vienezilor
Biroul procuraturii din Viena şi-a încheiat rechizitoriul astfel: "În urma expertizei psihiatrice efectuate, Nelly Grozăvescu nu a fost găsită bolnavă psihic, nici labilă psihic şi nici suferindă de gelozie excesivă. Este un tip nevrotic-histeroid, exaltat, egoist şi lipsit de scrupule".
Ucigaşa a fost graţiată, justiţia considerând că şi-a ucis soţul din gelozie. Verdictul i-a revoltat pe vienezi atât de tare, încât au baricadat tribunalul şi, timp de două zile, criminala nu a putut părăsi clădirea, ieşind, în final, pe ascuns, pe o uşă din dos. "În timpul procesului, Nelly venea la şedinţe pe un scaun cu rotile, fiind foarte slăbită... . De îndată ce a fost graţiată, s-a însănătoşit brusc şi după câteva zile a dat-o în judecată pe fiica sa Mira, în vârstă de doi ani, pentru avere. Acest proces a durat opt ani, timp în care mare parte din averea tenorului avea să fie consumată de avocaţi", scrie Traian Demeter, nepotul lui Traian Grozăvescu, în cartea sa, publicată în ediţie bilingvă româno-germană, "Traian Grosavescu şi lumea sa".
O mare de oameni
În 1965, fiica tenorului, Mira Grozăvescu, scria: "După un proces care a durat opt ani, pe care l-a intentat mama împotriva mea pentru avere, am obţinut câteva piese de mobilier şi obiecte care aparţinuseră tatălui meu. Printre ele se afla şi un gramofon cu plăci. Ne-am strâns cu toţii într-o cameră şi bunica a pornit gramofonul. Când a răsunat vocea tatălui meu, câinele său, Rex, a sărit în picioare şi a început să-l caute dând din coadă... Noi toţi am plâns. Şi atunci, pentru prima oară, mi-am dat seama că l-am pierdut pe tatăl meu pentru totdeauna, şi nu-l voi mai putea întâlni decât în cântec. (...) Şi viaţa şi-a urmat cursul... Lumea l-a uitat. Numai noi, mai ales bunica mea, nu l-a uitat niciodată". Pentru a-i reda locul în peisajul vedetelor de talie mondială, nepotul său speră ca, într-o zi, să se realizeze un film artistic despre viaţa bunicului său, în care acesta să-şi cânte ariile.
Acesta păstrează, printre documentele şi fotografiile rămase de la bunicul lui, şi imaginile de la înmormântarea bunicului său. Trupul lui Traian Grozăvescu a fost adus la Lugoj, cu trenul. În fiecare oraş în care garnitura oprea, lumea venea la sicriul său pentru a-şi lua adio de la cel mai iubit tenor al Europei. De la Viena la Lugoj, trupul neînsufleţit a lui Traian Grozăvescu a fost însoţit de mama sa şi de credinciosul său câine, Rex. În Lugoj, o mare de oameni l-a condus pe ultimul drum.
La Lugoj, la înmormântarea tenorului a venit toată suflarea oraşului, prieteni din străinătate şi reprezentanţi ai tuturor operelor din Europa.
1923, semicentenarul României June, la Viena. Primul din dreapta jos este Traian Demeter, membru de onoare al organizaţiei. În fotografie mai apar mari personalităţi, printre care Coriolan Brediceanu şi Victor Babeş
CEL MAI BUN. În anul 1929 s-a organizat un concurs de discuri cu vocile celor mai buni tenori din lume. Traian Grozăvescu a fost desemnat cel mai bun, devansându-l chiar şi pe Caruso. Din păcate, tânărul tenor nu a apucat să înregistreze decât 13 arii, la "Odeon", în Viena, în 1925. În România, în 1960, Electrecordul a realizat un disc cu 7 dintre acestea, iar în 1982, un alt disc, cu toate cele 13 arii. La iniţiativa unor oameni de cultură, la Lugoj se organizează anual un concurs de tenori ce poartă numele lui Grozăvescu. Teatrul şi strada pe care a copilărit îi poartă, de asemenea numele. Atât s-a făcut, pentru memoria artistului, în România.
"NOUA STEA DIN ROMÂNIA". În 1923, după un spectacol cu "Aida", ziarul "Illustrierte Wiener Extrablatt" a scris: "Radames a fost cântat de domnul Grosavescu, noua stea din România, care a răsărit pe cerul Operei Populare. Sperăm să fie o stea fixă şi nu una căzătoare. El este tenorul care, surprinzător de repede, a devenit favoritul publicului, un fel de Slezak de pe Wahring. De data aceasta el a cântat în româneşte fără să fi deranjat pe nimeni aceasta. Câteodată părea chiar că el cântă pe limba germană şi ceilalţi cântă româneşte..."
PASIUNILE TENORULUI. Traian Grozăvescu a fost un mare fan al fotbalului. Întâi a fost suporter al echipei Universitatea Cluj, iar apoi, al echipei Rapid Viena. În ziua de 15 februarie 1927, când a fost asasinat, un component al echipei de fotbal Rapid Viena a adus în apartament un buchet imens de flori albe. Apoi, an de an, până la moartea acestuia, la Lugoj sosea un buchet mare de flori albe, ce era depus pe mormântul tenorului.
O altă pasiune a lui Grozăvescu era să colecţioneze autografe. Fiind o fire prietenoasă, tuturor celebrităţilor pe care le întâlnea le cerea să-i semneze într-un caiet, sub o fotografie a acestora. Aşa s-a născut albumul de autografe al lui Traian Grozăvescu, aflat astăzi în posesia nepotului său, alături de o mulţiime de alte documente, fotografii şi afişe de epocă (foto). Printre cei ce au semnat se numără Richard Strauss, exploratorul Roald Amundsen, poetul indian Rabindranath Tagore.Petrina Calabalic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu