Agonia Spiritului (eseu) Maria Diminet

Fericirea

Ce e fericirea? Depinde de felul în care abordăm lumea. O perspectivă limitată asupra vieţii oferă multiple prilejuri de fericire. Omul se mulţumeşte cu statutul său de „consumator” şi viaţa mediocră pe care o trăieşte. Unicul său principiu existenţial este prejudecata. Ea te face fericit … atâta timp cât nu o înţelegi. Mai complicată este fericirea pentru cei care afrontă mizeria umană.  Ei încetează, din acel moment, să gândească şi să acţioneze în unison cu mulţimea. Metamorfoza prin care trec  aceşti „răzvrătiţi”  ai  rânduielii generale este , în prima etapă,  devastatoare pentru spirit. Evoluţia se produce involuntar, iar judecata şi atitudinea nu pot să influenţeze procesul.

Detaşarea de ordinar este simţită imediat de gloată. Aceasta trece cu vederea orice manifestare a mizeriei umane,  nu însă şi  „tupeul” unora de a renunţa la „valorile” ei. Mulţimea  repudiază neîntârziat „rebelii”,  acuzaţi de crimă împotriva orânduielii. „Renegaţii” sunt veşnic nefericiţi, dar nu pentru ca au fost condamnaţi. Lipsa atenţiei din partea puzderiei nu-i deranjează şi nu le afectează existenţa. Marea lor problemă constă în capacitatea de a transcende aparenţele şi de a vedea goliciunea realităţii. Tocmai de aceea satisfacţia şi împlinirea personala  reprezintă un obiectiv greu de atins.



Prostia, falsitatea şi mizeria omniprezentă, la orice nivel al societăţii, este otrava pe care o inspiră zilnic.  E greu să-ţi protejezi spiritul într-o asemenea ambianţă. Un spirit intoxicat cu emanaţiile mizeriei umane va trăi rar sentimentul fericirii. Pentru că banalul – elixirul indispensabil al mulţimii, îi suscită convulsii şi nicidecum inspiraţie.  Secretul fericirii sale se află  în lucruri şi fapte deosebite. Omul cu un asemenea spirit îşi poate atinge fericirea doar în contextul unor  momente remarcabile. Întreaga sa viaţa el îşi exploatează  capacităţile şi se străduieşte să  întreprindă acţiuni deosebite. Când reuşeşte este fericit.

 Pentru a izbuti să faci ceva admirabil, într-o societate întemeiată pe prejudecăţi şi pseudovalori, e nevoie de implicarea divinităţii. Numai o minune poate oferi productivitate zelului depus de un „renegat”  al gloatei.  De aceea fericirea pentru astfel de specimene este un dar divin, şi un moment important din viaţa. Poate banalul să ofere asemenea prilejuri zilnic? Banalul ucide orice pornire a fericirii, pentru omul care se ridica deasupra sa.

Fericirea este  intangibilă ca şi divinitatea. O trăieşti intens în anumite momente, dar nu poţi dispune de ea.  În lipsa ei viaţa este o corvoadă  şi o permanentă provocare. Preocupaţi să o descoperim trecem cu vederea evenimente şi oameni care ar putea să ne trezească din rătăciri. Adevărul e că, deseori, avem o părere eronată despre fericire. Ne lăsăm seduşi de idealuri  sau plăceri inaplicabile. Or, dacă realitatea ne oferă posibilitatea să le materializăm, constatăm că ne-am proiectat  greşit aspiraţiile. Şi în loc să fim fericiţi, ne prăbuşim într-un hău al disperării… mai imens decât precedentul.

Paradoxul fericirii: oricât de mare ar fi extazul în anumite momente, când trăirile se consumă, tot în intimitate cu nefericirea te pomeneşti.  E greu de înţeles, dar căderile emoţionale contribuie la consolidarea spiritului uman, şi influenţează pozitiv destinul omului.  Pentru că doar atunci când ne este rău şi ne sufocăm în mrejele propriilor iluzii avem curajul să conştientizăm realitatea. În aceste clipe putem să ne evaluăm corect slăbiciunile şi calităţile, detaşat de emoţii. Trăim revelaţii decisive, care ne alimentează cu putere şi ne oferă remedii împotriva nefericirii.

Meritul deznădejdii este că ne ajută să acţionăm fără teamă. La ce se poate gândi un nefericit, împins  la marginea „hăului”, decât la posibilitatea de a supravieţui?   Frica de a ne prăbuşi dezlănţuie în om forţe incomensurabile, de negăsit în tumultul fericirii. Şi tocmai această vigoare determină direcţia corectă a acţiunilor noastre.

Fericirea are un mare dezavantaj – atrofiază raţiunea şi suscită slăbiciunea.  De aceea trebuie administrată în doze mici, aidoma alcoolului. Prea multă solicitare din partea ei strică. Pe de altă parte, nefericirea în exces provoacă depresia. Echilibrul lăuntric poate fi cultivat şi menţinut doar pe fundalul unei armonii dintre fericire şi nefericire. Spiritul uman  e capabil să aprecieze frumosul doar  când trăieşte suferinţa.

(va urma)