Dragostea
Ce subiect plictisitor pentru secolul XXI, nu? Astăzi, a iubi sincer şi necondiţionat, este lipsit de inspiraţie. Dragostea nu mai este o intensă trăire spirituală, un strigăt de împlinire a existenţei umane, ci o piesă de anticariat. Subiect de cercetare pentru doctoranzii ce tind să fie cât mai inventivi şi originali. Dragostea a devenit denumire de marcă, pentru produse de proastă calitate, care sustrage atenţia de la adevăratul lor conţinut…cu termen expirat. Sensul ei a fost deformat până la nerecunoaştere, transformându-se într-o ordinară strategie de manipulare utilizată de rataţi, vampe, obsedaţi sexual şi schizofrenici.
Dragostea nu mai este sentiment ci interes. Iubeşti deoarece interesul te tentează, dar nu pentru că te regăseşti în universul persoanei iubite. Celebra sintagmă „până când moartea ne va despărţi” a devenit un slogan banal. Îl rosteşte oricine, fără nicio responsabilitate, în orice ocurenţe şi indiferent de starea psihică generală şi de moment. Iubirii i-a fost atribuit sensul de „diagnostic al demenţii”, care se manifestă printr-un delir continuu. Puţinii care mai cred în dragoste şi o caută cu disperare sunt catalogaţi nebuni. Întrucât plictisesc anturajul sunt trataţi cu dispreţ şi ignoranţă. Ei trebuie să se schimbe, pentru a fi acceptaţi de ambianţă. Adică să devină ca toţi, nişte ticăloşi, perverşi, ignoranţi – consumatori de pseudovalori.
Dragostea a devenit sinonim cu desfrâul, iar acesta, o trăsătură specifică a omului modern, un peisaj ordinar al contemporanităţii. Se iubeşte condiţionat, deliberat şi fără scrupule…peste tot: în stradă, după vreun arbust, în veceu, pe birou, în autocar, în ascensor, în scara casei. Ei numesc asta dragoste şi promovează acest model de a iubi ca fiind unic şi incontestabil. Dragostea a ajuns să fie subiect în discuţii frivole şi imorale. Ea se măsoară în „lungimea penisului” şi „adâncimea vaginului”, bani şi interese.
Perversitatea este o condiţie indispensabilă perpetuării acestui sentiment confuz şi nestatornic. Cine cu cine şi-a tras-o, de câte ori, în ce poziţii – iată tezele de interes care pivotează în jurul dragostei. Nu mai este abordată ca parte intrinsecă a existenţei umane, ca valoare indispensabilă creării şi continuităţii armoniei între bărbat şi femeie, sau ca element necesar valorificării universului interior al copilului. Persoana iubită nu se mai alege în dependenţă de valoarea calităţilor umane, ci în conformitate cu nişte principii materiale bine determinate.
Omul a ajuns să-şi lege destinul cu maşini, case şi bani. Nu-l deranjează conţinutul relaţiei pe care o trăieşte. Unicul său interes este că materialul să nu se epuizeze. Dacă asta se întâmplă, nu-şi va ierta niciodată partenerul. De ce să facă acest sacrificiu? Doar l-a iubit pentru posibilităţile sale materiale. De moment ce aceste resurse se consumă, nu mai există niciun argument în favoarea persoanei „iubite” şi a relaţiei. Iată de ce mulţi se tem să iubească. În special cei faţă de care destinul a fost generos, din punct de vedere financiar. Ei văd în fiecare privire, zâmbet şi sentiment exteriorizat un „vânător de interese”. Şi e dureros să fii iubit nu pentru ceea ce eşti, ci pentru nişte lucruri pe care le posezi.
E dezgustător să ţi se spună un „te iubesc” lipsit de trăiri, fundamentat pe interese. De aceea, pentru a se proteja de falsele aparenţe aceştia emană cantităţi imense de răceală şi indiferenţă faţă de fenomenul dragostei. Consecinţele însă sunt diferite decât cele planificate. Ei îi îndepărtează nu pe profitori, ci tocmai pe acei care vor cu adevărat şi necondiţionat să le dăruiască o dragoste desăvârşită… propria viaţă. Cei sinceri, cu sufletul frumos, pregătiţi mereu pentru sacrificii, nu ştiu decât să se comporte firesc. Nu pot să se erijeze în personaje dramatice, şi să joace subiecte de telenovelă. De aceea sinceritatea lor nu impresionează.
.
Pe de altă parte, profitorii sunt experţi în deghizare. A-l juca pe Romeo, pentru ei, este o treabă simplă şi, de cele mai dese ori, „victimele” fac greu deosebirea între dublură şi eroul lui Shakespeare. În multe cazuri, mai devreme sau mai târziu, aparenţele se sparg, dar asta după o revelaţie destul de dureroasă. E greu să eviţi căderile în plasa acestor indivizi. Unii joacă atât de natural, încât experienţa şi prudenţa cedează uşor. După câteva trăiri de acest fel nu mai poţi iubi.
Dezamăgirea sădeşte în suflet temeri pentru multă vreme. Dragostea, fără voia ei, este compromisă. Începe să fie percepută ca echivalent al suferinţei şi respinsă. Numai mizerabilii nu cunosc durerea provocată de exploatarea sentimentală, deoarece sunt autorii ei. Iată de ce spun cu uşurinţă oricui „te iubesc” şi „te ador”. Au discreditat acest frumos sentiment şi l-au transformat într-o noţiune lipsită de valoare.
În numele dragostei astăzi nu se trăieşte şi nici nu se moare, metaforic vorbind. Numai arta mai promovează acest mesaj. Dragostea a devenit o ustensilă prin care cei josnici profită de slăbiciunea celor puternici. Cu cât un om este mai bogat spiritual, cu atât este mai sensibil emoţional. E ca un Ahile, imbatabil, dar cu un punct vulnerabil.
Meritul abjecţilor? Se pricep să-l descopere. Neajunsul victimei constă însă în neputinţa sa de a oferi încă o şansă. Şi s-ar putea ca anume, de această dată, cineva s-o merite şi să aibă iminentă nevoie de ea.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu