Regrete
„Niciodată nu e târziu” spun optimiştii. „Nu se mai poate nimic de făcut” consideră pesimiştii. Au dreptate şi unii şi alţii. Pentru că omul judecă în dependenţă de viziunile sale despre viaţă. Cu cât acestea sunt mai largi, cu atât adevărul este mai aproape de realitate. Şi invers, o perspectivă limitată asupra lumii înconjurătoare îţi oferă un tablou îndepărtat al autenticităţii.
Destinul ne oferă momente ce ne pot schimba radical viaţa spre bine. Ele sunt atât de rare încât ratarea lor devine echivalentul unui eşec de proporţii. Aidoma unei calamităţi naturale, care transformă în ţăndări tot ceea ce a creat omul şi natura timp de decenii. Problema este că soarta nu-ţi dă aceeaşi şansă de două ori. Şi chiar de reuşeşti să o influenţezi în favoarea ta, o altă circumstanţă favorabilă ar putea apărea prea târziu (în cel mai bun caz).
Şi privind retrospectiv, la pustiul lăsat în urmă, regreţi. Constaţi că ai fost capabil de mai multe, şi că din neştiinţă ai parcurs o traiectorie greşită. Dar chiar şi în această situaţie ne confruntăm cu o dilemă dificilă. Suntem în stare să distingem din rutină o a doua şansă? Am învăţat ceva din pierderea anterioară,care ne-a marcat negativ şi a schimbat, într-o direcţie greşită, itinerarul destinului nostru?
Omul preţuieşte numai atunci când pierde ceva ce i-a aparţinut. Atâta timp cât subiectul sau obiectul este tangibil, nu e în stare să distingă calităţile sau avantajele acestuia, chiar dacă sunt vădite. El remarcă orice detaliu lipsit de relevanţă, nu însă şi esenţialul pe care trebuie să-l asimileze. În schimb este destul de pătrunzător la factori şi elemente exogene, deseori inutile. Cel mai interesant este că exteriorul nu-i oferă nici barem minimul pe care îl caută, poate numai posibilitatea de a-şi alimenta curiozitatea.
Până la urmă aceasta este o calitate bună, să te lansezi în cursa indiscreţiei, căci viaţa, aidoma meseriei, nu se învaţă doar sub aspect teoretic. Dar aici multora le scapă un element fundamental: experimentarea curiozităţii nu trebuie făcută în detrimentul unei perspective de lungă durată şi în lipsa unui ţel bine argumentat. Gestul este şi mai nesăbuit, în contextul renunţării la exploatarea momentului tangibil, adică a acelei şanse unice oferite de destin.
Revelaţia este deosebit de impresionantă la sfârşitul cursei. Descoperi că ai alergat în zădar, şi că te-ai ales cu nimic. Imaginaţi-vă, singur…la capătul puterilor şi la capăt de drum. Prăbuşit în noroi, cu iz de hoit uman. Şi în acel moment îţi aduci aminte că ai lăsat în urmă ceva sau pe cineva, o ultimă şansă pentru a te salva. Te uiţi în jur, şi tot ce vezi este un orizont pustiu. Nu mai ştii, e un început sau un sfârşit. Înţelegi doar că nu mai e nimic din tot ce a fost. Şi exact în această clipă realizezi că ai pierdut.
Mint cei care declară că niciodată nu sunt cuprinşi de păreri de rău. Fiecare om câte ceva regretă: un cuvânt care nu a fost rostit la timpul potrivit, un zâmbet reticent, orgoliul, teama de a culege un număr de telefon, indiferenţa, trădarea, ezitarea, camuflarea emoţiilor frumoase etc. Oricât de mizerabil ar fi individul, mai devreme sau mai târziu, este stăpânit de regrete. Pentru că el nu e o maşină, cu mişcări programate. Este om…un corp guvernat de emoţii. Ele pot să-ţi dea putere, sau slăbiciune; curaj sau teamă; infamie sau sublimitate, satisfacţie sau regrete. Este pregătit să ia totul de la început, or se lasă absorbit de mocirla în care s-a prăbuşit? Să mori acum sau mai târziu? Nu e o decizie uşoară.
În acel moment oricum nu se întrevăd alternative. În faţă e hău, în spate o pustie imensă. Depinde de impactul regretelor asupra spiritului. Dacă din întâmplare acesta şi-a păstrat câte ceva din potenţialul său firesc, ar putea să mai facă un ultim efort. Iar în cazul în care cursa devastatoare i-a consumat ultima picătură de energie, realitatea dură nu va putea fi depăşită nici barem imaginar. Unica şansă de supravieţuire, într-o situaţie apocaliptică este transcenderea imaginarului.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu