Căsătoria
O societate sănătoasă şi bine organizată nu putea exista în afara instituţiei familiei. Tocmai de aceea căsătoria a fost inventată. Evident, din cauza noii orânduieli, cel mai mut au avut de suferit bărbaţii. De aici şi obsesia lor de a se revanşa. „Nu e corect aşa, să faci dragoste cu aceeaşi femeie, toată viaţa”, consideră o majoritate a sexului tare. E rudimentar… e prostesc… până la urmă, ce rău e în testarea plăcerii fizice pe diferite specimene? Mai ales dacă ele acceptă de bună voie experimentul?
Şi de aici a pornit feminismul. Pentru că libertatea sexuală le era îngrădită şi condamnată de societate bărbaţii aveau nevoie să creeze ocurenţe în favoarea lor. Au creat o întreagă teorie despre „drepturi egale” şi au delegat femeile să se ocupe de promovarea lor. Bărbaţii nu au nevoie de feministe, ci libertine. Acest fapt este vizibil din atitudinea pe care o au faţă de soţii, şi faţă de restul femeilor. Iar feminismul a contribuit la promovarea „libertăţii sexuale” în rândul femeilor.
Rareori bărbaţii acceptă să trăiască cu o libertină. De obicei optează pentru o parteneră familistă, stabilă emoţional şi sexual. Nu mă raportez la unele aventuri pe care o femeie căsătorită (e valabil şi pentru bărbaţi) şi le asumă pe parcursul vieţii. Uneori circumstanţele de moment îl determină pe om să ia decizii care deloc nu-l reprezintă. Omul este guvernat de emoţii, care de multe ori, prevalează asupra raţiunii. Mă refer însă la adulterul care devine un fenomen ordinar, o obişnuinţă, un act deliberat, o valoare. De aici eşecul căsătoriei şi imaginea proastă pe care a căpătat-o în secolul 21.
Oricât de mult s-ar împotrivi instituţiei familiei, în momentele de sinceritate, individul recunoaşte că nu poate să trăiască în singurătate, iar schimbarea îndelungată a partenerului îi cultivă încet dezamăgirea, plictiseala şi chiar sila faţă de sexul opus. Căsătoria însă este înţeleasă greşit de către cei care o condamnă. Instituirea ei presupune o responsabilitate la fel de mare, ca şi cea revendicată de demararea unei afaceri în care investeşti milioane. Şi familia este o afacere, doar că una de ordin spiritual (asta dacă interesul comun al partenerilor este dragostea).
Fiecare partener vine cu investiţiile sale sufleteşti, intelectuale, duhovniceşti, în lipsa cărora o legătură armonioasă dintre bărbat şi femeie, pe termen de lungă durată, nu poate fi realizată. Dacă eşti sărac spiritual şi nu ai ce oferi într-o căsătorie, instituţia respectivă se va transforma, încă la începutul ei, într-un calvar. Vina nu este în familie, ca fenomen social, dar în pregătirea noastră slabă pentru o asemenea uniune.
Similar unei afaceri de succes, în familie trebuie să investeşti foarte mult. Şi tot nu e suficient. E important să o gestionezi corect. Şi atunci efectul va fi pe măsura unei afaceri de milioane. Îi invidiem mereu pe milionari. Dar câţi dintre noi conştientizează riscul pe care îl trăiesc? Sau cât cântăresc responsabilităţile şi problemele lor? Dar cum poate individul să depună efort întru consolidarea căsătoriei când atenţia lui este des sustrasă de altceva sau altcineva? El mereu acordă primordialitate factorilor externi, în loc să se concentreze pe interacţiunea cu partenerul său.
Circumstanţele politice sau economice dificile, comunicarea anevoioasă cu cei din jur, lipsa banilor şi a posibilităţilor de câştig, rudele pretenţioase, eşecurile personale, un coleg sau colegă care-ţi face curte, şi-ţi pare că e perfect (ă) spre deosebire de ceea ce ai acasă devin, nu ştim de ce, mult mai importante decât un zâmbet sincer şi o îmbrăţişare caldă acordată partenerului. E atât de dificil asta? Da, pentru un om sărac spiritual, care nu are ce oferi familiei sale, nu are curajul să-şi asume responsabilităţi o asemenea atitudine este un sacrificiu enorm, de multe ori, de neînchipuit.
Acesta nu ştie decât să înainteze pretenţii, să dea ordine, să-i certe pe toţi membrii familiei, să-i pedepsească dacă în viziunea lui au greşit, să le critice comportamentul şi să-i acuze pentru insuccesele sale. De reţinut că bogăţia materială, deşi acordă multe avantaje, în lipsa plenitudinii spirituale, nu are niciun efect. Singură, nu poate să întărească şi să îmbogăţească uniunea dintre soţ şi soţie.
Căsătoria este acuzată, deseori, de plictiseală şi omorârea dragostei. E adevărat, multe cupluri trăiesc acest sentiment, dar oare toţi acei aflaţi în concubinaj ( de teama căsătoriei, sau mai precis, de neputinţa pentru responsabilităţi) se află departe de plictiseală şi de o afecţiune forţată? Plictiseala este o trăsătură umană. Şi dacă apare, într-o anumită relaţie, indiferent de statutul ei, înseamnă că omul a generat-o, dar nu instituţia familiei.
La ce să ne aşteptăm acum de la partener: să ne distreze, să ne provoace, să ne alunge plictiseala, să ne rezolve problemele? Fiecare e responsabil pentru starea lui de moment, şi nu este misiunea persoanei de alături să-şi asume acest rol. De aceea invocarea plictiselii şi a epuizării afecţiunii în defavoarea căsătoriei nu mi se pare justificată. Problema este de altă natură: abisul spiritual care îi separă pe soţi şi soţie. Această lipsă nu apare pe parcurs, ea nu există de la bun început.
„Cum pot vorbi împreună doi oameni al cărui chin nu e la egală distanţă de Dumnezeu? Ce-şi au de spus două fiinţe în care moartea nu s-a ridicat la acelaşi nivel? Şi ce-şi citesc în priviri când răsfrânge fiecare un alt cer”? (E.Cioran) Asta este ideea asupra căreia un bărbat şi o femeie ar trebui să mediteze înainte de a spune „Da” pentru întreaga viaţă.
Este dificil, uneori chiar insuportabil, să stai alături de cineva pentru care adevărul reprezintă un alt Univers, diferit de al tău. Este o viaţă irosită şi multe oportunităţi eşuate. Preocupaţi să umplem golul existent în relaţia cu partenerul nostru (dincolo de faptul că ne consumăm multă energie pozitivă) nu mai avem timp să ne dezvoltăm capacităţile spirituale, necesare pentru a ne completa reciproc, şi să investim nici barem în materializarea viselor personale.
Plictiseala intervine exact în momentul în care nu se produce schimbul de resurse nemateriale. Iar în ceea ce priveşte „dragostea”, ea este generată şi cultivată anume de impactul procesului de „completare spirituală” asupra psihicului. Când un bărbat şi o femeie se căsătoresc, fără a avea pe „cont” astfel de rezerve, fără a avea ce să-şi ofere (în afară de sex) atunci când rămân în intimitate, afecţiunea anterioară îşi pierde din strălucire până la eclipsarea ei de lipsa unui interes reciproc. Evident, în asemenea condiţii căsătoria se transformă într-un calvar, desfacerea ei devenind deja un imperativ.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu