Grigore Vieru: 
„Lasă-te răstignit, adevărule,
poate că astfel te va găsi lumea în sufletul ei
aşa cum l-a găsit pe Iisus Hristos”
„Sunt iarbă, mai simplu nu poate fi”
„Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”
„Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a facut-o sieși”
„Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului”
Cântecul - „sufletul urgent al vieții omenești”.
Grigore Vieru s-a născut (14 februarie 1935), a trăit și a murit (18 ianuarie 2009) „cu lacrima alipită de obrazul Basarabiei”.
Nu o să vorbim noi despre Grigore Vieru. Azi o să-i rostim doar numele care să ne aducă aminte despre încă o valoare contemorană nouă. Au vorbit despre el alții, unii (nu oricare) ce i-au strâns mâna cât încă era în viață, care i-au fost deci pe-aproape.
Zilele acestea și alții îi vor povesti viața, îl vor vorbi, îl vor omagia, îi vor face ode. Vor fi cuvinte multe care, ca de obicei când se aglomerează, oricât de bine intenționat, vor estompa gândul prim care le-a dat frâu liber.
Gândul Grigore Vieru încercăm aici să ni-l aducem aminte.
Grigore Vieru, ca și Basarabia pe care a iubit-o, a fost un „copil înfăşat în sârmă ghimpată”; „este un mare și adevărat poet; el transfigurează natura gândirii în natura naturii... ne împrimăvărează cu o toamnă" (Nichita); „a fost omul care, cu toată fragilitatea sa, a adus Basarabia aproape de patria-mumă" (A. Păunescu); „a fost un spirit mesianic... a fost, pentru cei care vor să judece obiectiv, nu numai un poet esenţial pentru literatura română din Basarabia, ci şi un simbol al luptei naţionale din Basarabia postbelică... a fost un poet al lacrimilor, al luminii... un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-1 prin inima sa, încărcat de rabdare, înțelepciune și nouă frumusețe... o poezie slujitoare întru edificarea vieții în tot ce este ea minune și bunătate și lumină” (Eugen Simion); „am pierdut una din conștiințele românești autentice... am rămas impresionat de fervoarea cu care el slujea limba română şi poporul român. Unitatea românească era o realitate pentru el aşa cum nu este pentru mulţi politicieni români... avea un ideal şi a slujit acest ideal cu noblețe” (Răzvan Theodorescu); „a fost "un poet notabil" atât pentru literatura basarabeană, cât şi pentru cea românească” (Nicolae Manolescu); „Folclorizând, uneori, în dor de poezia populară, pe care o reimplantează în solul modern, dându-i, în locul sofisticărilor alambicate propuse de pseudo-poeți, tinerețea și vigoarea permanenței, Grigore Vieru devine decântătorul irizărilor clare, cu străluminări de lună pe verdele cu rouă... un poet modern cu alură de trubadur de demult, transmițând meditații prin gingășia sentimentelor... alături de dragostea față de mama-graiul - mama, făptura de vis apărută în existența unui sat moldav pentru a-i da ființă poetului; graiul, faptura fără de moarte a neamului” (Ion Alexandru).
Iartă-ne, Grigore | |
Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău Trec lumânări aprinse spre Rai la Chişinău Bat clopotele-n Ţară la moartea lui VIERU Defapt pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine. În vălmăşagul lumii isteric şi corupt Adevărata Ţară se află de desubt Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine. Mai că ieri Vieru venea la noi acasă Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă. Îngheaţă parcă focul pe toate-aceste vetre Pe unde El, Divinul, a suferit nedrept Cînd Iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept, Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre. Cinstit şi vulnerabil, dar neîncercat de teamă Siberia sfidând-o c-un pâlpâit plăpând El ţara lui întreagă purtânduşi-o în gând Când era suprem întrânsa ca-n propria lui mamă | Şi totuşi n-are nimeni o simplă remuşcare Pentru calvarul zilnic al marelui Poet? Şi totuşi n-are nimeni o urmă de regret Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare? Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc În ură şi-n trădare copii noştri cresc Mai oameni decât omul or să ajungă câinii! În cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam Şi eminesciana pereche rîu şi ram Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume Se află în morminte o Românie-ntreagă Şi am rămas deasupra nevrednici noi cei vii Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă S-a întunecat pământul şi lăcrimează cerul Românii plâng plecarea poetului divin Şi semne dinspre casă, şi din morminte vin, Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru. |
Nefericită vremea noroaielor majore Din nou se-aşează vamă şi graniţă-ntre fraţi Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi Îţi murmurăm adio şi iartă-ne , Grigore... de Adrian Păunescu | |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu