Parazitul violent
Cu acest specimen poate concura fără frică un dobitoc. Oricât de mult se vă strădui un asemenea bărbat să-i facă concurenţă unui patruped, nu va reuşi. Sufletul îi este atât de decăzut, iar raţiunea e atât de bolnavă încât dobitocul, pus alături de el, s-ar simţi ofensat. Până când şi Demonul nu mai pare fioros pe fundalul demenţei exteriorizată de un violent. În acele momente, peisajul e atât de înspăimântător, încât ai fi gata să te împaci şi cu dracul, numai să nu trăieşti calvarul provocat de această mizerabilă fiinţă umană. Cine este el? Un ratat, un complexat şi un frustrat.
El acuză toată lumea pentru eşecurile sale, vede duşmani în toţi cei care îl înconjoară, şi interpretează gesturile şi privirile celor din jur ca un atac sigur, ce se va produce mai devreme sau mai târziu, asupra sa. Dar nemernicul nu are curaj să urce pe ring, să îmbrace mănuşile de box, şi să-şi cheme bănuiţii la duel. E atât de ticălos încât nici nu încearcă să-şi articuleze coerent nemulţumirea. Dimpotrivă, le va zâmbi şi va manifesta în prezenţa lor o atitudine plină de respect şi simpatie. Dar acest spectacol jalnic îl determină să conştientizeze (deşi pare de neadmis pentru purtătorul unui creier în stare de putrefacţie) nimicnicia sa. Constatarea îi face rău, ca unui narcoman lipsa drogurilor. El trebuie să victimizeze ca să se simtă confortabil.
De obicei, victime devin membrii familiei: soţia şi copiii. Scena începe în felul următor: paşii săi grei şi răsuflarea-i sacadată se aud încă până a pune mâna pe clanţă. El dă de ştire că „atotputernicul” a revenit şi că trebuie să fie întâmpinat cu cinste. Pe un asemenea om însă niciodată nu-l poţi „întâmpina cu cinste”. Pentru că el caută răzbunarea... pentru eşecurile sale de o viaţă, „privirea dubioasă” pe care dimineaţa cineva i-a aruncat-o, sau pentru umilinţa pe care a trebuit s-o suporte în anumite circumstanţe. Întrând în casă îşi plimbă rapid privirea peste tot „peisajul”. Scopul lui este să depisteze cât mai repede un defect. Are nevoie de o motivaţie puternică pentru a fi în drept să atace. Pentru un dement o asemenea motivaţie poate fi orice chiţibuş: bucatele prea sărate, sau prea fierbinţi, un zâmbet pe care nevasta l-a creionat timid pe buze,(mai mult din prudenţă, decât din afecţiune), o scamă pe covor, sau o convorbire telefonică, care i se pare suspectă. Numai violenţii pot avea idei atât de neinspirate, şi numai de la ei te poţi aştepta oricând la acuzaţii ce suscită plictiseală imaginaţiei.
Să ce mină are acest specimen uman în momentul în care depistează motivul pentru atac! Ochii ies din orbite, gura se desfigurează, iar ridurile de pe faţă creează un peisaj infernal. El se năpusteşte asupra victimelor sale neputincioase şi lipsite de orice apărare. Pumnii săi, aidoma unei ploi torenţiale, cad peste corpurile jertfelor. Iar când se simte sleit de atâta efort fizic, apucă repede ce are la îndemână - un cablu, un vas, o bârnă şi „spectacolul excitant” continuă. În astfel de situaţii violentul nu uită niciodată de epilog - un scuipat puturos şi lipicios, pe care îl direcţionează asupra victimelor. De parcă ar zice „na, canaliilor, vedeţi cum e să fii neputincios şi umilit. Acum numai eu vă pot salva. Eu decid dacă vă curm suferinţa sau nu. Eu sunt Dumnezeul vostru. Mie vă închinaţi dacă doriţi mântuire”. Ceea ce nu i se poate reproşa violentului este talentul cu care îşi demonstrează demenţa. Nici cei mai înzestraţi actori nu sunt în stare să-l imite cu exactitate.
Violentul se complace în situaţia de dement. Aşa se simte cel mai confortabil şi în siguranţă. El îşi justifică în asemenea mod parazitismul existenţei sale. De regulă, aceşti soi de oameni parazitează pe spinarea jertfelor sale. Şi ca să evite reproşurile, pe care mai devreme sau mai târziu le va provoca şi , respectiv, să preîntâmpine situaţia de a fi aruncat la gunoi, aşa cum merită orice parazit, el atacă primul, când nu există niciun motiv să o facă. Parazitul violent îşi alege jertfa încă de la început cu multă prudenţă. Portretul acesteia este uşor de identificat. De cele mai dese ori este femeia pe care o cere de nevastă. Ea este foarte finuţă, nevinovată şi tolerantă. Este educată în conivenţă cu morala creştină. Creşte în dragoste şi căldură, de unde şi tendinţa ei să ofere mereu afecţiune, să ierte şi să se resemneze. Evident, îşi doreşte mult o familie şi copii. Prin ce este ea atrasă de parazitul violent? Cum îi cade în plasă?
Un asemenea individ este conştient de nimicnicia sa, dar nu are înţelepciunea necesară ca să o depăşească. Iată de ce are nevoie de oameni care să-i tolereze defectele. De aceea, ca să sustragă atenţia de la nimicnicia sa, cel puţin pentru o perioadă, individul va recurge la subterfugii. Cine este el, parazitul dement? Este galant şi creează impresia de perfecţiune. Nu te contrazice, nu-ţi reproşează nimic, evită subiectele care nu-i plac (este firesc, în asemenea momente emoţiile riscă să învingă raţiunea!!!) Şi dacă nu eşti atent la gesturile şi reacţiile lui în anumite momente, cazi repede în plasă.
Victima este încântată şi fericită. Politeţea lui îi sustrage atenţia de la orice dubiu. Dar după ce îi cultivă încrederea, parazitul dement îşi scoate masca. Priveliştea este îngrozitoare. De multe ori ofensele lui sunt atât de ruşinoase, încât ea, această femeie cuminte şi naivă, va păstra tăcerea. Teama de a fi condamnată, bârfită şi ignorată o dezarmează. A avut vreodată curajul victima unui parazit violent să spună cum este violată seară de seară? Peisajul este sadic. Tipul se năpusteşte asupra ei. Ea bineînţeles se revoltă. „Sunt obosită, îmi e rău, mă doare” – şi este absolut sinceră. Împotrivirea victimei îl face să turbe. „Ceeee? Curvo! Te-ai f… cu altcineva şi acum nu vrei să o faci şi cu mine. Crezi că nu am văzut cum te-ai uitat azi la bărbatul care a trecut pe lângă noi? Crezi că nu am observat cum i-ai zâmbit? Când ai reuşit târfo să ţi-o tragi cu el, haaa? Chiar mă crezi atât de prost?”. Aceste replici, bineînţeles sunt însoţite de palme (în cel mai bun caz) sau pumni. Apoi el o penetrează, ca un sălbatec şi gâfâie de plăcere asupra ei. Şi nu-i pasă că ea se convulsionează de durere, pentru că el e în extaz, şi altceva nu mai contează în acel moment. Dar dementul are nevoie exact de acest decor – suferinţa şi lacrimile jertfei – ca să trăiască culmea excitaţiei sexuale.
Şi cu toate acestea, victima ar putea să lupte împotriva atrocităţilor provocate de parazitul dement. O înhibă însă frica şi lipsa de încredere în forţele proprii. Parazitul violent, prin umilinţă şi violenţă a creat un mit, în care victima crede - că nu e bună de nimic, că nu se poate descurca singură, că nu-şi va putea întreţine copiii, că va muri de foame şi că va trăi în mizerie. Teama, acest sentiment ucigaş, nu o lasă să-şi înfrunte viaţa. Odată însă învinsă, nimic nu o poate opri: nici ameninţările, nici gura lumii, nici viitorul necunoscut. Iar acel parazit dement se transformă într-o gânganie jegoasă, pe care o poate strivi în orice moment. Asemenea specimene pot fi uşor învinse. Pentru că toată viaţa lor este un fals, iar existenţa, o greşeală a naturii. Ei nu au nimic de oferit, scopul lor este să paraziteze şi să distrugă. În momentul în care victima îl abandonează parazitul dement este pierdut.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu